Ziua națională - între autentic și...circ

Un steag flutură plictisit la penultimul etaj al blocului vecin, televizoarele bâzâie zgomotos știri amestecate, cu și despre eveniment, cu și despre mâncare, cu și despre președinți, oameni importanți de...stat...Fasolea și cârnații își fac simțită (olfactiv) prezența, bătrânei gârboviți, tineret dornic de distracție, oameni între două vârste se întrec în a ajunge primii...Circul începe, fasolea e suficientă (n-aș vrea să nedreptățesc sarmalele - cică 67.200, nicimaimultnicimaipuțin), țuica desțelenește atmosfera, vinul descrețește frunțile, vremea e și ea veselă; până și ”Scoțianul” anunță reduceri promoționale de 1 decembrie. Oferta culturală e vastă: corturi  și scene uriașe în aer liber, cu vedete autohtone care se produc în engleză, hore improvizate în diverse locații de interes (sau nu!), cheflii care intonează cu patos ”Hora Uniri” (musai cu un singur ”i”, că nici limba română nu mai e ce-a fost)...

Dar avem și paradă militară și Arc de Triumf și concerte de calitate și Oedip la Opera Națională București, și  români frumoși...Enescu, Brâncuși, Eminescu, Grigorescu (din fericire, lista e mult mai lungă) au fost primii care mi s-au ivit de sub condeiul virtual..Poate pentru ca-i iubesc în mod special. 

Și mai e și Arghezi, cu al lui TESTAMENT: 

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătita care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi și gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Așeaz-o cu credința căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei și brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Și leagăne urmașilor stăpâni.
Și, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri și-n icoane,
Făcui din zdrențe muguri și coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere
Am luat ocara, și torcând ușure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenușa morților din vatră
Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă și amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un țap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Și izbăvește-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptățirea ramurei obscure
Ieșită la lumină din pădure
Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneșă pe canapea,
Domnița suferă în cartea mea.
Slova de foc și slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrățișat în clește.
Robul a scris-o, Domnul o citește,
Făr-a cunoaște că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

Închei, spre luare aminte, cu un fragment din Scrisoarea I (M.Eminescu)

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.

Din drag de România, lansez astăzi o provocare: gândiți-vă la cel puțin un român care vă umple sufletul de bucurie. Doar prin astfel de exemple, Ziua națională va căpăta profunzimea pe care a avut-o odinioară. 
Altminteri, rămâne un simplu bâlci...

”Cel care mă așteaptă”

Încep prin a mărturisi că această carte - aparținând scriitoarei iraniene Parinoush Saniee - mi s-a lipit de mână săptămâna trecută, într-o scurtă incursiune la Cărturești (am obiceiul să las uneori cărțile să mă aleagă!). E adevărat că m-au atras atât titlul, cât și coperta, cea din urmă amintindu-mi întrucâtva de ”Splendida cetate a celor o mie de sori” a lui Khaled Hosseini, roman despre care am pomenit într-o postare anterioară. Ușor sceptică, pentru că - nu-i așa? - povești despre destinul și condiția femeii din lumea islamică s-au tot scris - și pentru că posturi autohtone de televiziune difuzează asiduu seriale în care această problemă este tratată grosolan, spre deliciul amatorilor de gen, am deschis cartea. Pe scurt, este vorba despre povestea lui Masumeh, a cărei viață este o permanentă luptă - cu familia, cu preceptele severe ale unei societăți pe care nu o poate ignora, cu firea independentă a soțului căruia i-a fost încredințată, cu speranța înnăbușită a unei iubiri din tinerețe, cu spaima permanentă a conflictelor politice iminente, cu firea propriilor copii, în fond, cu însăși conștiința sa de mamă, soție, femeie, și, în final, cu demonii singurătății. Cartea nu abundă în scene violente, deși aceasta (violența) mocnește și pe alocuri ”mușcă” din liniștea și echilibrul scriiturii pe care Parinoush Saniee le gestionează excepțional. Durerea însă e permanent prezentă. La fel și țipătul neputincios al disperării. Și gustul amar al resemnării. La polul opus - dragostea maternă incomensurabilă, suprema ei împlinire, căreia și-a subordonat întreaga existență. 

Contextul politic, rigiditatea convingerilor religioase, tradițiile habotnice, clevetirile unei lumi închistate nu fac decât să contureze și mai mult această poveste despre...viață. 

”Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar cine eram eu? (...) De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei...Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea niciun drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”

Bruges in a blink of an eye

O după-amiază de martie, dintre acelea în care te iei la braț cu timpul și nu-ți pasă de nimic. Ești doar tu, cu ritmul și pașii tăi. N-ai hartă, decât una imaginară, pe care o desenezi după bunul plac, n-ai ca ghid decât mirosul apei și zgomotele străzii (deși te poți crede singur pe lume, atât de pustii sunt unele ulicioare), soarele care se pregătește să apună și...propriul instinct de hoinar. A, și neapărat un partener de drum, cel puțin la fel de vrăjit de încremenirea orelor. Nu știu să fie sentiment mai plăcut decât acela de fericire amestecată cu surpriza și senzația de libertate. Tocmai de aceea nu pot să propun aici o rută ca la carte, dar pot să vă dau o sugestie: lăsați acest orășel medieval să vă surprindă. E atât de cald, primitor, relaxant, ca un Crăciun petrecut în jurul șemineului. Bătrân, melancolic, cu o lumină încântătoare mai ales la apus, calm, tăcut, Bruges vă povestește, dacă vreți să-l ascultați, despre istorie și vremuri trecute...

Noi am pornit din Piața Mare (Markt) - în care se poate ajunge cu aproape toate autobuzele de la gară (Central Station).

The Belfry - sau Turnul cu Ceas, aflat în partea de sud a pieței, a fost primul în fața căruia am poposit, pentru o serie de poze surprinse rapid, în dorința de a vedea cât mai mult din minunatul oraș. 

 Autobuzul oprește chiar în fața The Provincial Court (Provinciaal Hof), clădire absolut impresionantă, care domină piața. Localnicii sunt obișnuiți deja cu turiștii, motiv pentru care nu par deloc surprinși dacă ”omiți” să te ferești din calea mașinii. Ba dimpotrivă, sunt destul de răbdători....

Clădirea Primăriei se bucură de o arhitectură specială, grandioasă. Și, ca să o puteți admira în voie, nu ocoliți terasele elegante din preajmă-i. O ciocolată caldă (autentică) sau o cafea pot contribui din plin la relaxarea despre care tocmai vă povestesc. 

Dacă v-ați propus să vizitați orașul pe bicicletă, tot în Piața Mare există centre de închiriere.

Trăsurile reprezintă și ele o opțiune pentru un ”quick view” în centrul istoric. 

Totuși, nu trebuie să ratați plimbarea cu vaporașul. Noi l-am prins pe ultimul (ora 18.00, dacă nu mă înșel).

 Și pentru că tot drumul s-a petrecut ca într-un vis frumos, las imaginile să vorbească în locul meu....

  

”Veneția Nordului”, după cum i se mai spune, Bruges aduce, într-adevăr, cu romanticul oraș. Farmec de netăgăduit și mister sunt cuvinte în care ambele pot fi descrise.

Mic de tot, în centrul pozei, se află poate cel mai fotografiat cățel din Bruges (toate vaporașele trec prin fața geamului casei sale). După cum se vede, nu pare deranjat și, ca orice vedetă care se respectă, își urmează cu strictețe somnul de frumusețe. 

O ultimă oprire am făcut-o la un restaurant tradițional - Vlaamsche Pot  (http://www.devlaamschepot.be/). Dacă ajungeți în zonă, încercați!

Mâncarea - foarte gustoasă, dar extrem de grea! - trebuie încercată, însă cu prudență.

Ca să puteți face față mărimii recipientelor în care este adusă, trebuie ori să fiți foarte mulți, ori să vă fie îngrozitor de foame!! Servirea a fost impecabilă, iar atmosfera m-a dus, după cum v-am spus de la început, cu gândul la Crăciun (poate și decorul și cei prezenți în restaurant au contribuit la ”conturarea” acestei imagini de poveste). Un Crăciun de martie...interesant, nu?

După-amiaza noastră devenise bine seară, când am pornit în căutarea gării (pe care am găsit-o relativ ușor). 

O fântână arteziană care (încă) funcționa...

O față obosită dar extrem de fericită...

Un alt orășel bifat, un săculeț doldora de amintiri neprețuite, o mare bucurie și promisiunea (eterna promisiune) că am să revin. CÂNDVA!

După 20 de ani...în Bruxelles

Pentru cei care nu știu, Bruxelles-ul este unul dintre orașele mele favorite. Ne-am întâlnit prima dată în copilărie (mai precis în 1992), într-un turneu cu Carmina Tenera - (Corul Palatului Național al Copiilor). Era Crăciun și - nouă, copiilor ”betoanelor cenușii” - veșmintele de sărbătoare ale orașului și oamenii ne-au produs o impresie teribilă: eram absolut fascinați. Au trecut ceva ani de atunci și trebuie să recunosc că am rămas cu o imagine de ansamblu ușor confuză, marcată de concerte, repetiții, multă alergătură de la o sală la alta, un celebru autocar (din acelea care acum cred ca nu se mai fabrică), umerașe cu costume (cu fundă pentru zi, cu jabou pentru seară), cu o răceală puternică combătută cu un sirop miraculos (al cărui nume mi-ar plăcea să-l știu). Din acest amalgam se desprind însă Piața Mare și clădirea Primăriei. Aici am concertat în seara de Ajun. Rețin perfect momentul în care mi-am propus să revin în acest loc. Întâmplarea (sau nu!) a făcut ca în 2012 (faceți voi calculul :-), să fiu din nou față în față cu bucuria copilăriei mele. E adevărat, în viteză, în drum spre o conferință...Pur și simplu n-am putut să nu dau o fugă prin impresionantul, prietenosul, fascinantul Bruxelles. Ce-am văzut/revăzut? 

Catedrala San Michele - datează din 1226 și este una dintre cele mai frumoase din Bruxelles. Interiorul său este pur și simplu spectaculos, iar atenția deosebită pentru detaliu și finețea execuției nu pot trece neobservate. 

 În imediata sa vecinătate se află un parc mititel, în care îți poti trage (pentru o secundă, nu mai mult!) sufletul. Spun asta pentru că sunt foarte multe de văzut și apoi, după cum vă mărturiseam la început, eu aveam un scop precis: Piața Mare. Mă credeți sau nu, am ajuns acolo ghidată  (doar) de instinct. 

În imaginea din dreapta - un mic colț ”boem”, pe care-l veți vedea cu siguranță. Artiștii sau aspiranții își găsesc întotdeauna surse de inspirație în această piață. Trebuie să mă credeți pe cuvânt - atmosfera este cu totul specială: muzică, arome, istorie, arhitectură - conviețuiesc armonios. Dar să detaliem puțin: 

 Primăria - este unul dintre cele mai frumoase edificii ale orașului, construit în stilul gotic. Găzduiește cele trei săli importante: Sala Consiliului Comunal, biroul primarului și sala ”Căsătoriilor” - cea în care acestea se oficiază. 

                         

Vis-a-vis de Primărie se află La Maison du Roi. Aceasta găzduiește în prezent Muzeul Comunal, cunoscut pentru impresionanta sa colecție de porțelanuri. O scară monumentală ocupă centrul edificiului. La nivelul al doilea al clădirii este păstrată renumita garderobă a lui Manneken-Pis (aproximativ 600 de costume, cele mai vechi datând din secolul al XVIII-lea). 

Inima orașului Bruxelles, Grand Place este mai tot timpul anului decorată cu flori (e adevărat, este important și anotimpul). Pulsul acestui oraș nu poate fi simțit nicăieri mai bine decât aici, fie că decideți să vizitați muzeele, să stați pe jos, în mijlocul pieței și să vă rotiți privirea fără încetare (eu așa am făcut), sau să poposiți la una dintre terasele deschise în jurul clădirilor (prețurile sunt ușor piperate, dar merită!)

Că tot a venit vorba de terase, pentru fanii respectivei licori, există 

și Muzeul Berii (cred că fără varianta degustării!) dar cu siguranță vă procurați voi un ”suvenir” cu hamei ;-)

Ca să rămânem în aceeași notă, trebuie (de fapt, insist, mai ales dacă nu sunteți la dietă) să vizitați celebrele magazine destinate reginei dulciurilor: CIOCOLATA. Știu că ați auzit de ea și e musai să-i acordați atenția și respectul cuvenite. Doar sunteți în patria ei. Drama e că nu poți să te decizi ce sortiment să alegi. Sunt atât de diverse și de tentant prezentate, încât zăbovești fără speranță în fața galantarelor și decizi fie dând cu banul, fie cântând ”Din Oceanul Pacific/ A ieșit un pește mic...”

Mă întreb, oare, de ce or fi pus un elefant în fața magazinului cu ciocolată? Să fie vreo legătură?:-)))

Următoarea oprire (mai ales pentru cei superstițioși) este la statuia Sfântului Evrard*t Serclaes, situată chiar la intrarea în Grand Place. Legenda spune că aduce noroc să o atingi. 

Și pentru că vorbim de legende (se pare că Bruxelles-ul crede în ele), dați fuga către statueta lui Manneken-Pis. Se spune că un nobil burghez și-a pierdut unicul fiu în aglomerația produsă de sărbătorile populare ale orașului. După cinci zile însă l-a găsit pe Rue de l*Etuve, făcând ceea ce cu toții putem vedea :-)

Nouă ni s-a înfățișat nud, însă Manneken - Pis are, după cum am spus mai sus, peste 600 de costume, adaptate în funcție de sărbătorile și evenimentele importante ale țării sale (și nu numai). Sunteți puțin invidioși, nu?

Goana noastră continuă cu Teatrul Național, Theatre Royal Monnaie (aflat în renovare).

Din păcate, nu am reușit să vedem niciun spectacol, dar deschidem lista de ”must see next time” cu această dorință. 

Lăsăm în urmă, în pas alergător, Drug Opera (vă dau un link, în cazul în care aveți timp să-i călcați pragul http://www.restaurants-a-bruxelles.be/), Catedrala Saint Nicolas, clădirile frumos colorate, artiștii ambulanți, plini de viață și entuziasm, terasa Falstaff (drăguță și cu rezonanță ”operistică”), restaurantul fancy în care ne-am ”răsfățat” cu delicii tradiționale, ne mai oprim într-un parc  - care aduce puțin cu cele din Londra - și o ținem apoi tot într-o goană către Parlamentul European. Asta ca să încheiem apoteotic. Și aici vă dau un link util, în cazul în care doriți să-l vizitați http://www.europarl.europa.eu/visiting/ro/brussels.html. Nouă ne-a plăcut!

 

 

Așa a fost reîntâlnirea cu Bruxelles-ul, intensă, colorată, emoționantă (poate doar pentru mine, eu știu?) Mi-ar fi fost drag să mai văd Chiesa di Nostra Signora del Sablon, Giardino del Petit Sablon, parcul Warande și să dau o raită prin muzee și magazine. Data viitoare voi sta mai mult. PROMIT!