Despre frici...

Acum că tocmai am aflat cum să-mi renovez look-ul (nu al meu, ci al blogului) și sunt relativ mulțumită de rezultat (din păcate nu am avut prea multe alegeri), mă pot așeza confortabil pe pat, cu laptop-ul în brațe, în așteptarea inspirației...Vorba ceea: la haine noi, idei și mai ”vechi” (dar nou tratate). Despre ce să scriu? Despre....buhuhuuu...FRICĂ...Îmi pare, totuși, un cuvânt prietenos...Mă tem și nu mă tem de el...Lăsând gluma la o parte, o să încerc să-mi amintesc primul sentiment de frică...În drum spre grădiniță, într-o zi (prima, de altfel) ploioasă, cu mama de mână, târșîind picioarele din ce în ce mai greu, din dorința de a prelungi drumul (respectiv prezența liniștitoare a mamei)...Nu mi-era clar dacă plouă sau dacă doar plâng...Cert este că lacrimile mi se înnodau șuvoaie în barbă și nu mai aveam putere să vorbesc. Era o durere surdă, mocnită, nu cu urlete și tăvăleli (pe care nu le-am avut niciodată în repertoriu...) Inevitabilul s-a produs: am ajuns laloculcelmaiurâtdinviațameadepânăatunci. Tovarășa educatoare, deloc liniștitoare, ba dimpotrivă, aș putea spune, m-a înșfăcat de o aripă și mi-a arătat o ladă plină cu...să le spunem jucării: pitici scâlciați - și acum îi am în fața ochilor - păpuși dezmembrate, mașini fără roți, cuburi dezlipite și mușcate, vestigii ale prezenței colegilor mai mari de ”suferință”...(N.B. cam așa arătau grădinițele din perioada detristăamintire....) Să revin, însă...Nimic din lada respectivă nu mi-a atras atenția,cu excepția unui pâslar rătăcit, pierdut de vreun copil...Generația optzecistă sigur și-i amintește. Cred că făceau parte din ținuta obligatorie, împreună cu sacul cu inițiale și șorțulețul scrobit (sau ăsta era la școală??) Cu pâslarul în mână (nu m-am despărțit de el decât la plecare...) am stat pe scăunelul care sprijinea ușa clasei...Lumina becului prăfuit de pe hol mi se filtra printre lacrimi...La capătul culoarului mișca ceva....Era mama, care nu avusese puterea să mă lase până la sfărșitul programului...Venise să mă ia acasă). Asta a fost prima mea mare teamă...că am fost abandonată printre copii și tovarășe dictatoare...Evident, lucrurile s-au schimbat, dar spectrul acelei zile îmi strânge și acum inima...

Fiecare vârstă are fricile ei...Dacă m-ar întreba cineva de ce mă tem acum aș răspunde, fără să ezit, de irevocabila despărțire...Vezi? sunt într-un fel legate fricile mele...În copilărie mă temeam să nu mă pierd, să nu fiu abandonată...Acum mă tem să nu-i pierd pe cei dragi mie....

Mi-e frică să nu fie prea târziu, să nu iau decizii pripite prin care să rănesc, mi-e teamă să nu fiu greșit înțeleasă, să nu dezamăgesc, mă tem că n-o să am timpul necesar să mă explic, mi-e frică să mă cert (nu pentru că n-aș fi combativă, ci pentru că îmi produce - realmente- o stare de rău), mă tem să nu devin cinică, să nu-mi pierd simțul umorului, să nu-mi pierd încrederea și speranța că pot muta munții (slavă Domnului, sunt o idealistă!!). Mă rog Lui să nu le fundamenteze niciodată, să mă ajute să le depășesc, să le privesc ca trepte ale devenirii mele (dacă nu te temi, nu exiști) pe DRUMUL meu. Amin!

”2011” promisiuni...

 Draga 2011,

 cu ocazia intrarii tale in scena, mi-am promis: sa zambesc cu ochii si sufletul de cel putin 2011 ori, sa cred cu putere ca, indiferent cat ar fi de greu, POT sa-mi implinesc visele, sa-mi deschid mintea spre cel putin 2011 lucruri,locuri si oameni minunati, sa citesc cel putin 2011 articole, carti, idei fabuloase, sa descopar 2011 motive de bucurie in tot ceea ce ma inconjoara, sa spun cu modestie si drag nedisimulat de 2011 ori ”te iubesc”, sa accept ca, din 2011 cauze, mai am de asteptat (si asta nu inseamna stagnare), sa privesc oamenii in ochi, sa am ocazia sa rostesc 2011 cuvinte frumoase, sa-mi ostoiesc setea nebuna de calatorii prin cel putin 2011 poze-suvenir surprinse cu pasiune (doar) de fotograf, sa inteleg ca ”NU” este o optiune doar pentru cei lasi si ca intotdeauna exista minimum 2011 :D solutii la probleme ce par de nerezolvat, sa ascult cu toate simturile linistea, sfaturile (utile), pasarile din fata blocului meu, si, nu in ultimul rand, sa-mi ascult sufletul. Intotdeauna are ceva interesant de spus!

E tardi...

 De doua zile plutesc...nu ma regasesc, nu-mi dau seama daca e vis sau o gluma macabra...Oricat m-as feri, nu pot sa nu ma intreb "De ce?" Raspunsul  (dureros de sincer) - pentru ca nu-ti imaginezi ALTFEL....este singurul mod prin care stii sa comunici, sa exprimi, sa respiri, sa traiesti. Nimic din lumea asta nu-ti este de ajuns. Nu mai conteaza repetitiile fara sfarsit, orele petrecute  in fata pianului, deznadejdea ca nu-ti "iese" filajul perfect, ca instrumentul asta - atat de fragil si capricios -  nu vrea pur si simplu sa raspunda, ca esti din carne si nu din lemn sau mai stiu eu din ce alt material, ca nu poti vibra tot timpul "virtuoz" cand sufletul ti-e bolnav, cand gurile rele dau tarcoale si foarfeca precum Harpiile, cand, vrei nu vrei, trebuie sa te confrunti cu lucrurile marunte, dar atat de presante, ale vietii. "Stralucirea" trebuie hranita, ea are nevoie de confort, de sprijin, de alinare, de incurajare...Un lucru este cert: nu poti lupta singur, nu poti cladi, nu poti bucura, nu poti convinge pe goliciune si uraciune sufleteasca...Si e normal sa te ratacesti, sa te abati de la drumul cel bun, sa cazi, sa te lovesti, sa urli cu indarjire...

Cine sa te auda??

Pentru Roxana e prea tarziu....

”Bergman” mood...

Sunt racită și, ca de obicei, îmi gasesc alinare în cărți și filme...”Autumn sonata” a completat cu succes cura de Coldrex Maxgrip, Sinupret, ceaideteicumiereșilămâie..Coincidență sau nu, Bergman mă însoțește doar în momente de slăbiciune fizică și, fie, să admitem, în cele de preaplin sufletesc...Filmele lui sunt atât de dureroase încât funcționează ca anestezicul...îți paralizează propria suferință, te doboară efectiv....Privești prin perdeaua deasă de lacrimi, murmuri înciudat, pe tine, pe lume, pe propriile poveri (reale sau nu), deschizi ochii maaari și încerci să cuprinzi în ei totul, așa cum e el, fragmentat, ciobit, imperfect....Te joci de-a magicianul, sufli peste bucățile de suflet inerte și le trezești la viață, sau, dimpotrivă, tai felii de tăcere, bucurii mute, cuvintenerostite...”Autumn sonata” e o alee măturată de vânt, golită de pași, pustiită de zgomote, părăsită de zâmbete...Frunzele au plecat cuminți din calea furtunii, s-au ascuns în cotloanele întunecate ale hazardului...de furia ploii. Da...Plouă mărunt și susținut cu hohote, cu ură, cu iubire- cine mai știe? - cu vieți devastate, rupte, ca niște haine vechi, rămase mici, cu frustrări, cu reproșuri, cu indignare...Totul curge, învolburat, inexorabil....

Trist.TRIST.t - r-i-s-t....

Intre Gilles Apap, Mozart si râsul unei viori...

Nu mi-a plăcut niciodată să încartiruiesc într-o părere, evident subiectivă, muzica, indiferent cărui stil, cărei epoci, cărui compozitor sau cărei interpretare ar aparține...Apare eterna intrebare..cui servește ea, în slujba cui ființează, cui se adresează? Un lucru este cert: muzica instigă, dezinhibă, alină, exhibă....Tovarăș de nădejde de-a lungul vremurilor, a servit drept manifest, revoltă mocnită (sau nu), născându-se, de cele mai multe ori, ca un răspuns... Orice epocă are muzica ei, afirmație care sună, din ce în ce mai des, peiorativ...Sau, altfel spus, orice epocă are muzica pe care o merită...

Revenind la Apap și la a sa cadenză, trebuie să recunosc că este de mare efect, într-un moment în care, în muzică, s-a cam spus tot (sau, cel puțin așa se crede)...El demonstrează că posibilitățile de abordare a poate celui mai mare clasic rămân, încă, infinite. Despre virtuozitatea interpretului n-aș vrea să vorbesc (deși e o condiție sine-qua-non în reușita unor astfel de subtilități).

Preț de câteva minute, ascultăm râsul unei viori...Apap zâmbește romantic, ca un trubadur al zilelor noastre (a se citi folkist), face un salt într-un foxtrot scurt, pentru a ateriza în cizme de cowboy într-un ”saloon”de sfârșit de secol...Ritmurile irlandeze fac o adâncă reverență în stilul lui ”Lord of the Dance”... In minutul 5 se încinge deja o horă....pentru ca, ulterior să glumească, efectiv, cu publicul....Vioara ”râde” hâtru...Revenirea gen menuet si finalul ”tipic”, ne reamintesc de unde a plecat:)) 

Cred că Mozart însuși s-ar fi amuzat copios!!! 

Personal, mi se pare îndrăzneț, nebun, fascinant, EXCELENT!!!

VOUĂ?

http://www.youtube.com/watch?v=VmjGDBWZZFw

Viata e un teatru trist...

imi spun, parafrazand poezia ”Actorul”, cand vad cum ”micimea” cuprinde oameni mari...Ca o caracatita, inghite tot, fara exceptie, si mandrie si nume si...VIATA...Oamenii ”mor” sub ochii nostri, cu buna stiinta, infranti de propria pasiune careia i-au inchinat ani, obligati sa se prostitueze (la PROPRIU!!!) pentru bani...E grotesc, incredibil, jignitor...Asta e raspata in final?? Pensii de mizerie, actori adusi in pragul nebuniei, ale caror reactii nu se mai incadreaza sub semnul firescului?? Din pacate, nu se pot detasa dupa ”spectacol”...pentru ca isi traiesc propriul ”show”, al carui decor e confectionat din privatiuni, suferinte, boala, vulgaritate, tristete...Se expun in cele mai crunte ipostaze si ”braveaza”, flirteaza primejdios cu ridicolul si isi asuma sentimente pe care nu le au, plang neputincios in emisiuni prime-time, refuza sa inteleaga ce li se intampla....
R.I.P sufletele marilor nostri actori!

In loc de concluzie...poezia lui Adrian Paunescu:
”O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.

Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.

Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfială
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăieşti Măria-Ta!

Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodată
Şi ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i faţă demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsaţi-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist. ( http://www.youtube.com/watch?v=b4-0AfJKcIU&feature=related )

Frigul este un domn cu ochelari fumurii

nu cred că frigul este reversul căldurii
ci este un domn distins cu papion
costum la două rânduri şi joben
întotdeauna are ochelari fumurii

induce o temperatură scăzută
şi apare acoperit de mister
din aburii de azot
pare un vulpoi bătrân
are gesturi largi delicate
chiar şi atunci când
îţi înfinge ghearele sub coaste

dacă atinge cu mănuşile o inimă
o congelează şi o admiră
stoarsă de vlagă
ca şi viaţa golită de efecte speciale
nu aşteaptă să moară de tot
o conservă moleculă cu moleculă
şi o expune ca pe un trofeu
un fel de floare de toamnă
presată între pojghiţa nopţilor” ( Ioan Barb)