Copiii betoanelor cenusii...

M-am trezit purtată de amintiri pe Șoseaua Olteniței 142, ”ulița” copilăriei mele. I-am revăzut într-o secundă pe toți partenerii mei de joacă: Rică (partenerul meu de năzbâtii), Rodica de la 4, cu puzderia de frați, Cati și Cristi (vecinii mei de palier),  Nicu și mulți alții, care se adunau ciorchine în curtea blocului. Mi-e dor de toate jocurile mai mult sau mai puțin ”ortodoxe”-  deja celebrul ”lapte gros”, ”Uliul și porumbeii (încă mai țin minte refrenul ”Ineluș învârtecuș, ghici pe ce deget te-am pus?”), ”Fața” (nu știu câți dintre noi pronunțam atunci corect ”V-ați ascunselea”:), ”Rațele și vânătorii”, ”Țară, țară, vrem ostași” (pe ăsta nu-l agream în mod special, din cauza vânătăilor persistente cu care mă pricopseam invariabil!), ”Castelul” (ascundeam pietre ”plate” pe sub mașinile vecinilor, ca să ne fie mai ușor la construit), ”Țările” (am iubit jocul ăsta...De câte ori trebuia să aleg, spuneam Chile. Cred că toți copiii râvneau la țărișoara mea. În orice caz, o reprezentam cu atâta mândrie....pentru că mă fascina rezonanța).Cele mai sus prezentate erau jocurile de teren. Puteam să fim și pașnici - de obicei spre seară - .”Flori, fete sau băieți” ne aduna pe treptele scărilor de bloc, până începeau să apară pe la balcoane capete de părinți îngrijorați. Era momentul tânguierilor și al ”maistaupuțiiinteroooooggg”-urilor.....Nu ne lăsam foarte ușor....În zilele mai puțin însorite aveam și ”elasticul”, joc în care, de cele mai multe ori îmi prindeam picioarele și mă alegeam cu julituri severe:D

Un moment extrem de important în viața noastră l-a reprezentat apariția muntelui...Știu că sună ciudat dar, într-adevăr, a venit ”muntele la Mahomed”. Era plină vară când un grup de muncitori l-a înălțat. Din momentul respectiv totul s-a raportat la munte. Nu prea mai existau jocuri în afara lui. A fost mare tristețe când mormanul de nisip a dispărut....Ne-am consolat ușor, însă, cu parcul....Zvonul că o să-l avem în curând circula de multă vreme și e drept că nimeni nu mai credea. Dar, miracolul s-a produs. Peste noapte au apărut niște ”învârtitori”, un tobogan, un balansoar si vreo 2 leagăne....Toate verzi....Păi asta însemna, deja, un fel de ”Magicland”...Bucuria a ținut direct proporțional cu ”rezistența” ”jucăriilor” amintite....Au mai rămas câteva fiare ruginite, ca niște carii....Maidanul mai răsună si acum, dacă pleci puțin urechea....deși pustiu. Copiii de azi nu mai știu să se joace...Sunt foarte tristă să-i văd din ce în ce mai indiferenți la ceea ce nouă ni se părea minunat....N-aveam atâtea opțiuni dar...sufletul, cred eu, este - sau ar trebui să fie - același.....

Și mai erau și ”deliciile” CIP - bomboanele din cutiuța rotundă -, praful de oranjadă la plic (verde și cu niste buline portocalii; instrucțiunile de consum erau puțin adaptate, în sensul că, în loc de apă, se dizolva direct în gură), bomboanele cubaneze (niciodată nu mi-a fost clară denumirea asta....aveam mereu în cap bomboane cu....ceva!), ”stinse” cu Cico/Brifcor/Tec - fratele lor mai mare, de după revoluție...

Generația ”optzecistă” a crescut în ritmul ei, fără LCD-uri, plasme, tehnologii HI-FI, CD-uri...(făceam cozi întregi pentru casete cu muzică bună și diverse ”trocuri” pentru formațiile preferate). Apropo de ”schimburi”, erau la mare trecere surprizele de la guma Turbo și cartonașele cu fotbaliști (în special printre băieți). Revenind....N-aveam Internetul, dar aveam cărțile, n-aveam play-stations și jocuri virtuale, de strategie,dar aveam libertatea de a ne consuma ”live” energia, n-aveam televizoare sofisticate, dar aveam desene prețioase, pentru că erau prea puține...., n-aveam vacanțe luxuriante, dar ne aveam unii pe alții și ni se părea că timpul zboară, atâta vreme cât eram împreună....

Așa am fost noi....copiii betoanelor cenușii....

Dacă vă regăsiți, în vreun fel, în rândurile de mai sus, împrospătați-mi, vă rog, memoria, cu peripețiile voastre.