”Cel care mă așteaptă”

Încep prin a mărturisi că această carte - aparținând scriitoarei iraniene Parinoush Saniee - mi s-a lipit de mână săptămâna trecută, într-o scurtă incursiune la Cărturești (am obiceiul să las uneori cărțile să mă aleagă!). E adevărat că m-au atras atât titlul, cât și coperta, cea din urmă amintindu-mi întrucâtva de ”Splendida cetate a celor o mie de sori” a lui Khaled Hosseini, roman despre care am pomenit într-o postare anterioară. Ușor sceptică, pentru că - nu-i așa? - povești despre destinul și condiția femeii din lumea islamică s-au tot scris - și pentru că posturi autohtone de televiziune difuzează asiduu seriale în care această problemă este tratată grosolan, spre deliciul amatorilor de gen, am deschis cartea. Pe scurt, este vorba despre povestea lui Masumeh, a cărei viață este o permanentă luptă - cu familia, cu preceptele severe ale unei societăți pe care nu o poate ignora, cu firea independentă a soțului căruia i-a fost încredințată, cu speranța înnăbușită a unei iubiri din tinerețe, cu spaima permanentă a conflictelor politice iminente, cu firea propriilor copii, în fond, cu însăși conștiința sa de mamă, soție, femeie, și, în final, cu demonii singurătății. Cartea nu abundă în scene violente, deși aceasta (violența) mocnește și pe alocuri ”mușcă” din liniștea și echilibrul scriiturii pe care Parinoush Saniee le gestionează excepțional. Durerea însă e permanent prezentă. La fel și țipătul neputincios al disperării. Și gustul amar al resemnării. La polul opus - dragostea maternă incomensurabilă, suprema ei împlinire, căreia și-a subordonat întreaga existență. 

Contextul politic, rigiditatea convingerilor religioase, tradițiile habotnice, clevetirile unei lumi închistate nu fac decât să contureze și mai mult această poveste despre...viață. 

”Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar cine eram eu? (...) De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei...Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea niciun drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”

NAMASTE sau un roman de aventuri spirituale în India

este mai mult decât o carte despre curajul de a-ți ieși în întâmpinare, de a zâmbi larg și asumat propriilor demoni, despre talentul de a-i îmblânzi cu dragoste și candoare, despre accesul nelimitat la propriile resurse (nebănuit de generoase), despre puterea de a spune DA, de a rupe lanțurile limitelor impuse și auto-impuse, despre dorințe reprimate, despre nevoi și, nu în ultimul rând, despre oameni, așa cum sunt ei, frumoși, pitorești, ermetici, deschiși, OAMENI sau doar oameni, despre ritualuri, abandon, despre o viața așa cum poate fi. E de ajuns sa vrei să deschizi ușa, să te înscrii pe liste și să faci cunoștință cu propriul destin. Cartea vorbește despre tine. Cartea ești chiar tu, acela care nu de puține ori ai simțit dureros de acut nevoia de a ieși din tine ca să te regăsești, de a te privi detașat, spre a te înțelege. Cartea scrie despre rătăcitori întru Adevăr și Lumină, despre abis și despre forța miraculoasă a renașterii...Nu este o rețetă a cunoașterii, nu propovăduiește pompos așa da-uri. Oferă doar alternativa și apasă butonul acela al conștiinței amorțite; cartea aceasta face loc - iubirii, speranței, toleranței, înțelegerii, și aruncă peste bord balastul îndoielii. 

Nu întâmplător NAMASTE e un salut indian, însoțit de o înclinare ușoară a corpului, cu palmele împreunate în dreptul inimii și înseamnă ”Mă închin ție”. Necondiționat. Deschis. Demn. Onest. Pur. Simplu.

Despre Sega (Octavian Segărceanu) nu știam prea multe înainte de NAMASTE. Nici nu aveam nevoie; senzația că redescopăr un vechi prieten nu m-a părăsit nicio secundă, din momentul în care am deschis prima pagină și am închis-o pe ultima. We think alike! Și sunt sigură că și voi...

Cu toată convingerea, căutătorilor de pretutindeni!

http://sega-namaste.com/

The kite runner sau...povestea unei prietenii

Am rămas datoare cu o istorisire despre ”Vânătorii de zmeie”. Nu întâmplător. Dacă pentru ”Splendida cetate a celor o mie de sori” tastele s-au domolit ascultător, așternând frumos pe ecran idee după idee, impresia asupră-mi fiind muza, cu primul roman al lui Khaled Hosseini am avut nevoie de timp. De decantare. De-abia acum îi simt gustul dulce amărui, ca al unui vin vechi...Acum îmi pot rostui întrucâtva gândurile și pot răsfoi mai detașat cartea, zăbovind asupra unor fragmente a căror voce încă o aud (și probabil că senzația va dura multă vreme de acum încolo!).

Vănătorii de zmeie este o poveste despre prietenia cu totul specială dintre Amir și Hassan, despre durere, suferință, frustrare, neadevăr, mândrie, cruzime, ură, tumult de sentimente redate cu un talent deosebit. Amir, crescut în umbra unui tată extrem de puternic, tânjește să-i cucerească acestuia inima, să-i fie un demn urmaș. Din dragoste pentru părintele său, Amir își sacrifică prietenia. Din orgoliu, din dorința de a convinge, Amir ajunge pradă propriilor gânduri și fapte, timpul oferindu-i însă șansa unei revanșe, ușor tardive. Când spun dragoste incomensurabilă față de Baba (tatăl său) mă gândesc la ”Îmi amintesc că eram aproape fericit când era Baba acasă. Mâncam împreună, mergeam la film, îi făceam o vizită lui Kaka Homayoun sau lui Kaka Faruq. Uneori, Rahim Khan venea pe la noi și Baba mă lăsa să stau în bibliotecă și să beau ceai cu ei. Ba chiar mă lăsa să-i citesc câteva dintre povestirile scrise de mine.” sau retrăiesc cu sufletul la gură concursul de zmeie, pe care Amir l-a câștigat (cu ajutorul de netăgăduit al lui Hassan):”În capul meu era totul plănuit: îmi voi face o intrare triumfală, ca un adevărat erou, cu trofeul neprețuit în mâinile însângerate. Atunci bătrânul luptător ar fi pășit spre cel tânăr și l-ar fi îmbrățișat, recunoscându-i valoarea.” și nu pot să-mi opresc tremuratul retrăind momentul când, disperat să-și păstreze locul în inima părintelui său, Amir înscenează furtul, acuzându-l pe Hassan.

Două destine se conturează și se întrepătrund, țesute fiind de mână invizibilă a celebrului artizan - destin -. Meniți unor parcursuri diferite, capabili de trăiri intense, Amir și Hassan se completează reciproc, se recompun într-o simfonie a prieteniei. În mod nedrept (sau nu), doar unul oferă, celălalt doar primește. Generozitatea lui Hassan este nobilă, pentru Amir fiind capabil de orice. Devotamentul său nu cunoaște limite: ”Pentru tine, Amir, de o mie de ori!” Amir, în schimb, nu are forța necesară unui astfel de abandon. El este născut să conducă, nu să se supună, deși, uneori, pornirile sale firești sunt cât se poate de frumoase. Nu-și poate, însă, sacrifica orgoliul de dragul prietenului (fratelui) său. În final, pentru răscumpărarea greșelilor sale, plătește un preț enorm, trecând prin furcile caudine ale unor mentalități bolnave, ale unor monștri cu chip de om, în stare să ucidă în numele așa -zisului război sfânt. O lume crudă, cumplită, imposibil de redat în cuvinte, a cărei bucurie consta în aplicarea pedepselor...În sfârșit, salvându-și propriul nepot - Sohrab- (băiețelul lui Hassan) din ghearele acestei lumi, Amir își regăsește liniștea, alături de soția sa, Soraya. Hassan este ucis, împreună cu soția sa, Amir nemaireușind să-l întâlnească vreodată. 

În loc de încheiere....scrisoarea lui Hassan către Amir:

”Din nefericire, Afganistanul tinereții noastre a murit de mult. Bunătatea a dispărut din țară și nu mai poți să te salvezi printre atâtea omoruri. În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadioane, în piețe, face parte din viața noastră de aici, Amir aga. Zilele trecute, am însoțit-o pe Farzana jan la bazar ca să cumpere niște cartofi și naan (pâine). L-a întrebat pe vânzător cât costă cartofii, dar el n-a auzit-o, cred că era tare de o ureche. Așa că ea a întrebat mai tare și, dintr-o dată, un tânăr taliban a venit în fugă și a lovit-o cu un băț peste picioare. (...) Și eu ce altceva puteam să fac decât să stau și să mă uit cum soția mea este bătută? Dacă m-aș fi luptat, câinele ală ar fi băgat bucuros un glonț în mine, fără să clipească! Și atunci ce s-ar fi ales de Sohrab al meu?(...) Totuși visez și multe lucruri bune, lăudat fie Allah pentru asta. Mai visez că fiul meu va crește ca să devină un om bun, liber și o persoană importantă. Visez că florile de lawla vor înflori din nou pe străzile Kabulului, iar muzica rubab se va revărsa din casele în care vor fierbe samovarele, în timp ce zmeiele vor pluti pe cer. Și mai visez și la ziua în care vă veți întoarce la Kabul, să revedeți locurile unde ați copilărit. Dacă așa va fi, veți găsi aici un bătrân și credincios prieten, care vă așteaptă. - Allah să vă lumineze calea mereu, Hassan”.

”A thousand splendid suns” sau ”Splendida cetate a celor o mie de sori”

Recunosc că, deși sceptică inițial, din cauza publicității și a titulaturii de ”best seller” (o fixație pe care o am din copilărie...ori de câte ori citeam ceva la modă, sfârșind prin a fi dezamăgită...Din păcate, asociez reclama excesivă și cititul ”în masă” cu o literatură nu neapărat de cea mai bună calitate, ci facilă, comercială, relaxantă, ”de vacanță”. Oare de ce Tolstoi nu a avut nevoie de mărci înregistrate și alte blabla-uri ca să convingă? Aceasta este întrebarea. Din fericire, însă, la polul opus se află scriitorii contemporani care sunt într-adevăr de excepție și au șansa de a fi promovați, pe merit. Și uite cum, citind cele două romane ale lui Khaled Hosseini (”Vânătorii de zmeie” și ”Splendida cetate a celor o mie de sori”), care ambele se bucură de aprecierea ”New York Times BESTSELLER”, îmi schimb părerea despre influența publicității și mă plec umil în fața ei! Pentru Khaled Hosseini și al său condei, ”de o mie de ori”!!), am descoperit cu enormă bucurie unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimul timp, despre care nu pot să spun mai mult decât că este impecabil scris, cuprinzând în el toate tarele și suferințele unui popor (încă) destul de necunoscut multora, exprimate prin intermediul unei captivante povești de dragoste...”Splendida cetate a celor o mie de sori” descrie viața cutremurătoare a două femei, Mariam și Laila, provenind din medii extrem de diferite, al căror drum se intersectează, ele devenind mai mult decât prietene, mamă și fiică. Am trăit atât de intens nedreptățile la care au fost supuse de lumea obtuză în care erau obligate să viețuiască, l-am urât din tot sufletul pe Rasheed - soțul lor, crud, imund, închistat -, m-am sufocat în ”burqa” impusă de canoanele Kabulului, privind lumea printr-o fâșie tăiată în dreptul ochilor, am plâns împreună cu Laila când a citit scrisoarea adresată lui Mariam de către tatăl ei: ”Și pe tine te visez, Mariam jo. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de sunetul vocii tale, de râsul tău. Mi-e dor de vremurile în care îți citeam și de toate partidele noastre de pescuit. Îți mai amintești cum pescuiam noi amândoi? Ai fost o fiică bună, Mariam jo, și nu pot să mă gândesc la tine fără să mă încerce rușinea și părerile de rău. Părerile de rău...Când vine vorba de tine, Mariam jo, sunt la fel de adânci ca oceanele. Ce tată crud ți-am fost, cum te-am lipsit de toate lucrurile care ți se cuveneau. Și de ce? Ca să nu-mi pierd reputația?Cât de puțin contează toate aceste lucruri acum, după toate pierderile pe care l-am suferit, după toate ororile pe care le-am văzut în războiul acesta blestemat.(...) Tatăl tău care nu te-a meritat, Jalil”, am închis ochii de neputință și disperare când Laila și-a pierdut părinții în mijlocul unei explozii, m-am revoltat mut împotriva loviturilor crunte, bestiale - pe care nicio minte omenească nu și le poate imagina - la care erau supuse Laila și Mariam de autoritatea masculină supremă, nemernicul de Rasheed, am citit cu rasuflarea tăiată ororile pe care talibanii le propovăduiau spre binele națiunii, am trăit cu frenezie alături de Laila momentul reîntâlnirii cu Tariq, dragostea ei din copilărie...

Trebuie să recunosc că paragraful care urmează a fost citit printre lacrimi (pe care nu le-am putut opri mult timp după ce am închis cartea):

”Laila se uită la Mariam, care înfășoară fâșiile de stofă pe capul păpușii. În câțiva ani, această fetiță va fi o femeie care nu va cere niciodată prea mult de la viață, care nu va împovăra pe nimeni niciodată, care nu se va plânge niciodată de faptul că are și ea regrete, dezamăgiri, vise care i-au fost călcate în picioare. O femeie care va fi ca o piatră de râu, îndurându-le pe toate fără să se plângă; tăria ei nu va fi măcinată, ci șlefuită de tumultul care va trece peste ea. Laila vede deja ceva în ochii acestei fetițe, ceva înrădăcinat adânc în sufletul ei, ceva pe care nici Rasheed, nici talibanii nu vor reuși să îl distrugă. Ceva la fel de tare și de neclintit ca un bloc de calcar. Ceva care, până la urmă, va duce la condamnarea ei și la salvarea Lailei.”