”2011” promisiuni...

 Draga 2011,

 cu ocazia intrarii tale in scena, mi-am promis: sa zambesc cu ochii si sufletul de cel putin 2011 ori, sa cred cu putere ca, indiferent cat ar fi de greu, POT sa-mi implinesc visele, sa-mi deschid mintea spre cel putin 2011 lucruri,locuri si oameni minunati, sa citesc cel putin 2011 articole, carti, idei fabuloase, sa descopar 2011 motive de bucurie in tot ceea ce ma inconjoara, sa spun cu modestie si drag nedisimulat de 2011 ori ”te iubesc”, sa accept ca, din 2011 cauze, mai am de asteptat (si asta nu inseamna stagnare), sa privesc oamenii in ochi, sa am ocazia sa rostesc 2011 cuvinte frumoase, sa-mi ostoiesc setea nebuna de calatorii prin cel putin 2011 poze-suvenir surprinse cu pasiune (doar) de fotograf, sa inteleg ca ”NU” este o optiune doar pentru cei lasi si ca intotdeauna exista minimum 2011 :D solutii la probleme ce par de nerezolvat, sa ascult cu toate simturile linistea, sfaturile (utile), pasarile din fata blocului meu, si, nu in ultimul rand, sa-mi ascult sufletul. Intotdeauna are ceva interesant de spus!

E tardi...

 De doua zile plutesc...nu ma regasesc, nu-mi dau seama daca e vis sau o gluma macabra...Oricat m-as feri, nu pot sa nu ma intreb "De ce?" Raspunsul  (dureros de sincer) - pentru ca nu-ti imaginezi ALTFEL....este singurul mod prin care stii sa comunici, sa exprimi, sa respiri, sa traiesti. Nimic din lumea asta nu-ti este de ajuns. Nu mai conteaza repetitiile fara sfarsit, orele petrecute  in fata pianului, deznadejdea ca nu-ti "iese" filajul perfect, ca instrumentul asta - atat de fragil si capricios -  nu vrea pur si simplu sa raspunda, ca esti din carne si nu din lemn sau mai stiu eu din ce alt material, ca nu poti vibra tot timpul "virtuoz" cand sufletul ti-e bolnav, cand gurile rele dau tarcoale si foarfeca precum Harpiile, cand, vrei nu vrei, trebuie sa te confrunti cu lucrurile marunte, dar atat de presante, ale vietii. "Stralucirea" trebuie hranita, ea are nevoie de confort, de sprijin, de alinare, de incurajare...Un lucru este cert: nu poti lupta singur, nu poti cladi, nu poti bucura, nu poti convinge pe goliciune si uraciune sufleteasca...Si e normal sa te ratacesti, sa te abati de la drumul cel bun, sa cazi, sa te lovesti, sa urli cu indarjire...

Cine sa te auda??

Pentru Roxana e prea tarziu....

”Bergman” mood...

Sunt racită și, ca de obicei, îmi gasesc alinare în cărți și filme...”Autumn sonata” a completat cu succes cura de Coldrex Maxgrip, Sinupret, ceaideteicumiereșilămâie..Coincidență sau nu, Bergman mă însoțește doar în momente de slăbiciune fizică și, fie, să admitem, în cele de preaplin sufletesc...Filmele lui sunt atât de dureroase încât funcționează ca anestezicul...îți paralizează propria suferință, te doboară efectiv....Privești prin perdeaua deasă de lacrimi, murmuri înciudat, pe tine, pe lume, pe propriile poveri (reale sau nu), deschizi ochii maaari și încerci să cuprinzi în ei totul, așa cum e el, fragmentat, ciobit, imperfect....Te joci de-a magicianul, sufli peste bucățile de suflet inerte și le trezești la viață, sau, dimpotrivă, tai felii de tăcere, bucurii mute, cuvintenerostite...”Autumn sonata” e o alee măturată de vânt, golită de pași, pustiită de zgomote, părăsită de zâmbete...Frunzele au plecat cuminți din calea furtunii, s-au ascuns în cotloanele întunecate ale hazardului...de furia ploii. Da...Plouă mărunt și susținut cu hohote, cu ură, cu iubire- cine mai știe? - cu vieți devastate, rupte, ca niște haine vechi, rămase mici, cu frustrări, cu reproșuri, cu indignare...Totul curge, învolburat, inexorabil....

Trist.TRIST.t - r-i-s-t....

Intre Gilles Apap, Mozart si râsul unei viori...

Nu mi-a plăcut niciodată să încartiruiesc într-o părere, evident subiectivă, muzica, indiferent cărui stil, cărei epoci, cărui compozitor sau cărei interpretare ar aparține...Apare eterna intrebare..cui servește ea, în slujba cui ființează, cui se adresează? Un lucru este cert: muzica instigă, dezinhibă, alină, exhibă....Tovarăș de nădejde de-a lungul vremurilor, a servit drept manifest, revoltă mocnită (sau nu), născându-se, de cele mai multe ori, ca un răspuns... Orice epocă are muzica ei, afirmație care sună, din ce în ce mai des, peiorativ...Sau, altfel spus, orice epocă are muzica pe care o merită...

Revenind la Apap și la a sa cadenză, trebuie să recunosc că este de mare efect, într-un moment în care, în muzică, s-a cam spus tot (sau, cel puțin așa se crede)...El demonstrează că posibilitățile de abordare a poate celui mai mare clasic rămân, încă, infinite. Despre virtuozitatea interpretului n-aș vrea să vorbesc (deși e o condiție sine-qua-non în reușita unor astfel de subtilități).

Preț de câteva minute, ascultăm râsul unei viori...Apap zâmbește romantic, ca un trubadur al zilelor noastre (a se citi folkist), face un salt într-un foxtrot scurt, pentru a ateriza în cizme de cowboy într-un ”saloon”de sfârșit de secol...Ritmurile irlandeze fac o adâncă reverență în stilul lui ”Lord of the Dance”... In minutul 5 se încinge deja o horă....pentru ca, ulterior să glumească, efectiv, cu publicul....Vioara ”râde” hâtru...Revenirea gen menuet si finalul ”tipic”, ne reamintesc de unde a plecat:)) 

Cred că Mozart însuși s-ar fi amuzat copios!!! 

Personal, mi se pare îndrăzneț, nebun, fascinant, EXCELENT!!!

VOUĂ?

http://www.youtube.com/watch?v=VmjGDBWZZFw

Viata e un teatru trist...

imi spun, parafrazand poezia ”Actorul”, cand vad cum ”micimea” cuprinde oameni mari...Ca o caracatita, inghite tot, fara exceptie, si mandrie si nume si...VIATA...Oamenii ”mor” sub ochii nostri, cu buna stiinta, infranti de propria pasiune careia i-au inchinat ani, obligati sa se prostitueze (la PROPRIU!!!) pentru bani...E grotesc, incredibil, jignitor...Asta e raspata in final?? Pensii de mizerie, actori adusi in pragul nebuniei, ale caror reactii nu se mai incadreaza sub semnul firescului?? Din pacate, nu se pot detasa dupa ”spectacol”...pentru ca isi traiesc propriul ”show”, al carui decor e confectionat din privatiuni, suferinte, boala, vulgaritate, tristete...Se expun in cele mai crunte ipostaze si ”braveaza”, flirteaza primejdios cu ridicolul si isi asuma sentimente pe care nu le au, plang neputincios in emisiuni prime-time, refuza sa inteleaga ce li se intampla....
R.I.P sufletele marilor nostri actori!

In loc de concluzie...poezia lui Adrian Paunescu:
”O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.

Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.

Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfială
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăieşti Măria-Ta!

Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodată
Şi ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i faţă demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsaţi-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist. ( http://www.youtube.com/watch?v=b4-0AfJKcIU&feature=related )

Frigul este un domn cu ochelari fumurii

nu cred că frigul este reversul căldurii
ci este un domn distins cu papion
costum la două rânduri şi joben
întotdeauna are ochelari fumurii

induce o temperatură scăzută
şi apare acoperit de mister
din aburii de azot
pare un vulpoi bătrân
are gesturi largi delicate
chiar şi atunci când
îţi înfinge ghearele sub coaste

dacă atinge cu mănuşile o inimă
o congelează şi o admiră
stoarsă de vlagă
ca şi viaţa golită de efecte speciale
nu aşteaptă să moară de tot
o conservă moleculă cu moleculă
şi o expune ca pe un trofeu
un fel de floare de toamnă
presată între pojghiţa nopţilor” ( Ioan Barb)

Istanbul - universul pestrit

Am amanat in mod special postarea mea despre orasul deliciilor culinare, vizuale, traditionale, in speranta ca, decantandu-se, imi va fi mai usor sa le aduc la lumina...

Incursiunea mea in lumea de poveste a demarat cu vizita la Moscheea Albastra, Haja Sophia si Topkapi. Nefiind pentru prima data in Turcia, nu m-a surprins ritualul din moschee (descaltat, acoperit, camuflat...). Cu toate astea, eram atat de furata de mozaicul albastru, de candelabre, de vitralii, de razele soarelui rasfrante pe covor ca intr-un evantai magic, incat nu mi-am dat seama cand am pasit in zona interzisa femeilor (din dorinta de a poza un detaliu).Am fost pe loc admonestata, mi-am cerut ”european” scuze si am iesit spasita din spatiul cu pricina. Ce sa zic? Cu tot respectul pentru traditie si religie, habotnicia (cu toate formele ei) anuleaza farmecul si puritatea locului...Sa ramanem, totusi, in zona de poveste...Tot ”cartierul” SultanAhmet” este intesat pana la refuz de turisti si localnici, galagiosi, pestriti, pusi pe fel de fel de afaceri...Printre cele mai frumoase repere istorice ale Istanbulului misuna tarabe portabile cu bucati de pepene (delicios pe o vreme insorita), porumb fiert sau copt (dupa gust), covrigi cu susan si tot felul de alte seminte, acadele, mere trase in zahar, etc...Nici la capitolul suveniruri turcii nu stau rau...vederile, ochisorii specifici aducatori de noroc, moscheele miniaturale, si tot felul de nimicuri pe care nici nu mi le mai amintesc iti taie calea permanent... Cum as putea sa uit pisicile vorbitoare, torcatoare, prietenoase, gata oricand sa se muleze pe piciorul turistilor, implorand putina atentie. Am declarat Istanbulul casa lor...

Despre salvari, esarfe de casmir cu ciucurasi, genti, articole din piele, inele oversized, cercei aidoma, colorati, clinchenitori, ademenitori, bratari zornaitoare pentru toate gusturile, coliere baroce, impletituri filigranate din aur de toate culorile, diamante ochioase, pietre semi sau ”foarte” pretioase:-) nu poate sa povesteasca mai cu foc decat renumitul Grand Bazaar. Aici negocierea este cuvantul de ordine, vanzatorii simtindu-se de-a dreptul ofensati daca nu intampina oarecare piedici in a-si vinde marfa la pretul cerut initial. Evident ca ochii mi-au cazut pe un inel al carui pret mi-a fost total inaccesibil chiar si dupa negocieri...mai precis, cu toata bunavointa, il puteam obtine la exorbitantul pret de 2500 euro. OK, next time:)) Recunosc, era absolut special, de la montura, piatra, fatete...Hmm...

Abordarile vanzatorilor m-au surprins la fiecare stand in parte. Deja cunoscutele ”Where are you from”-uri? erau completate de fraze in romana debitate dintr-o suflare: ”CefacibineHagiPopescuFilipescuIordanescu”...Asta era varianta standard pentru cumparatorii de origine romana:)) Minus: insistenta cu care te inconjurau de fiecare data cand iti manifestai cea mai mica forma de interes vizual asupra marfii...Sufocant!

Parcurile din Istanbul au cam aceeasi soarta - de bazar in aer liber. Am traversat Otopark, m-am bucurat de zgomotele copilariei, am ras cu lacrimi de un puisor de turc (de maxim 2 anisori) care imita ritualul rugaciunii...Stiu, n-ar fi trebuit, dar imaginea era hilara (imaginati-va o mogaldeata cu funduletul in aer si capsorul lipit de iarba si veti intelege ce vreau sa spun), am incercat sa stau pe o banca (tentativa zadarnicita de un localnic dornic de conversatie...)

Deliciosul ”Tavuk Gogsu” merita un loc special...L-am descoperit la sfatul unei prietene si n-as putea spune ca este cel mai bun dar este, in mod cert, cel mai interesant ”dulce” pe care l-am savurat pana acum (are in compozitie fasii din piept de pui). Trebuie neaparat incercat. Daca ar fi sa ma lansez intr-un ”laudatio” la adresa bucatariei turcesti n-as reusi sa epuizez subiectul si cu siguranta as fi nedreapta...Cataif, Turkish delight (varianta in lb.engleza a celebrului ”rahat”), serbet, baclavale, saraigli, ”mierosenii” ,cum le alint eu generic, iti lasa gura apa doar la simpla trecere in revista...Gata, deci, cu mancarea, ca mi se face foame...
Piata Taksim, zona in care am locuit, e pitoreasca...iti iau ochii vitrinele colorate, targurile ad-hoc, hotelurile, din nou tarabele si reclamele, etc. Un punct de atractie al acestei piete il constituie tramvaiul ”usor”, care merge ”la pas”, nedezmintindu-si numele:)) Poti cobori oriunde ti se pare mai tentant...Spre exemplu la ”Pehlivan”(nu stiu daca sensul e acelasi:-)), pentru o delicatesa turceasca, sau la magazinele cu ”zdranganici” pentru un shopping rapid și nu foarte costisitor;)

Ultima, dar nu cea de pe urma, imagine fixata pe retina-mi este Marea Marmara, cu ambarcatiunile ei minunate si cu clipocirile lenese, linistite, de doamna atotstapanitoare. In Istanbul toate drumurile duc la mare, dupa cum am constatat chiar din prima zi (prin infimele cunostinte de turca (ale mele) si de engleza (ale lor) dar printr-un limbaj comun, al semnelor). Nu gasesc relaxare mai mare decat sa stau pe malul apei si sa ascult valurile lovindu-se de pietre...Timp de 5 zile am fost fericita...Pana si conservatorul (unde am avut treaba) era situat in preajma apei. Minunat!

In sprijinul celor povestite, propun si cateva imagini, cu speranta ca am reusit sa surprind macar putin din farmecul acestui oras ”must see”