joi, 22 iulie 2010

Copiii betoanelor cenusii...

M-am trezit purtată de amintiri pe Șoseaua Olteniței 142, ”ulița” copilăriei mele. I-am revăzut într-o secundă pe toți partenerii mei de joacă: Rică (partenerul meu de năzbâtii), Rodica de la 4, cu puzderia de frați, Cati și Cristi (vecinii mei de palier),  Nicu și mulți alții, care se adunau ciorchine în curtea blocului. Mi-e dor de toate jocurile mai mult sau mai puțin ”ortodoxe”-  deja celebrul ”lapte gros”, ”Uliul și porumbeii (încă mai țin minte refrenul ”Ineluș învârtecuș, ghici pe ce deget te-am pus?”), ”Fața” (nu știu câți dintre noi pronunțam atunci corect ”V-ați ascunselea”:), ”Rațele și vânătorii”, ”Țară, țară, vrem ostași” (pe ăsta nu-l agream în mod special, din cauza vânătăilor persistente cu care mă pricopseam invariabil!), ”Castelul” (ascundeam pietre ”plate” pe sub mașinile vecinilor, ca să ne fie mai ușor la construit), ”Țările” (am iubit jocul ăsta...De câte ori trebuia să aleg, spuneam Chile. Cred că toți copiii râvneau la țărișoara mea. În orice caz, o reprezentam cu atâta mândrie....pentru că mă fascina rezonanța).Cele mai sus prezentate erau jocurile de teren. Puteam să fim și pașnici - de obicei spre seară - .”Flori, fete sau băieți” ne aduna pe treptele scărilor de bloc, până începeau să apară pe la balcoane capete de părinți îngrijorați. Era momentul tânguierilor și al ”maistaupuțiiinteroooooggg”-urilor.....Nu ne lăsam foarte ușor....În zilele mai puțin însorite aveam și ”elasticul”, joc în care, de cele mai multe ori îmi prindeam picioarele și mă alegeam cu julituri severe:D
Un moment extrem de important în viața noastră l-a reprezentat apariția muntelui...Știu că sună ciudat dar, într-adevăr, a venit ”muntele la Mahomed”. Era plină vară când un grup de muncitori l-a înălțat. Din momentul respectiv totul s-a raportat la munte. Nu prea mai existau jocuri în afara lui. A fost mare tristețe când mormanul de nisip a dispărut....Ne-am consolat ușor, însă, cu parcul....Zvonul că o să-l avem în curând circula de multă vreme și e drept că nimeni nu mai credea. Dar, miracolul s-a produs. Peste noapte au apărut niște ”învârtitori”, un tobogan, un balansoar si vreo 2 leagăne....Toate verzi....Păi asta însemna, deja, un fel de ”Magicland”...Bucuria a ținut direct proporțional cu ”rezistența” ”jucăriilor” amintite....Au mai rămas câteva fiare ruginite, ca niște carii....Maidanul mai răsună si acum, dacă pleci puțin urechea....deși pustiu. Copiii de azi nu mai știu să se joace...Sunt foarte tristă să-i văd din ce în ce mai indiferenți la ceea ce nouă ni se părea minunat....N-aveam atâtea opțiuni dar...sufletul, cred eu, este - sau ar trebui să fie - același.....
Și mai erau și ”deliciile” CIP - bomboanele din cutiuța rotundă -, praful de oranjadă la plic (verde și cu niste buline portocalii; instrucțiunile de consum erau puțin adaptate, în sensul că, în loc de apă, se dizolva direct în gură), bomboanele cubaneze (niciodată nu mi-a fost clară denumirea asta....aveam mereu în cap bomboane cu....ceva!), ”stinse” cu Cico/Brifcor/Tec - fratele lor mai mare, de după revoluție...
Generația ”optzecistă” a crescut în ritmul ei, fără LCD-uri, plasme, tehnologii HI-FI, CD-uri...(făceam cozi întregi pentru casete cu muzică bună și diverse ”trocuri” pentru formațiile preferate). Apropo de ”schimburi”, erau la mare trecere surprizele de la guma Turbo și cartonașele cu fotbaliști (în special printre băieți). Revenind....N-aveam Internetul, dar aveam cărțile, n-aveam play-stations și jocuri virtuale, de strategie,dar aveam libertatea de a ne consuma ”live” energia, n-aveam televizoare sofisticate, dar aveam desene prețioase, pentru că erau prea puține...., n-aveam vacanțe luxuriante, dar ne aveam unii pe alții și ni se părea că timpul zboară, atâta vreme cât eram împreună....
Așa am fost noi....copiii betoanelor cenușii....
Dacă vă regăsiți, în vreun fel, în rândurile de mai sus, împrospătați-mi, vă rog, memoria, cu peripețiile voastre.

luni, 19 iulie 2010

O zi relaxanta...

Ieri dimineata, de teama caniculei, m-am lasat convinsa de ”necesitatea” unui drum la mall. Motivele sunt varii, in afara de cel deja mentionat, printre altele aflandu-se la loc de mare cinste un anume magazin care avea anumite produse (doar in acest mall) si in care devenise deja ”must” sa ajungem. Da, zic sa ajungem ca doar nu va imaginati ca porneam haladuiala de una singura sau, si mai grav, la propunerea mea...Asadar, ne-am intalnit cuminti (eu si Andreea, cine altcineva?) pe peronul statiei de metrou Unirii si ne-am lansat - terment deloc aleatoriu si deplasat - in cucerirea mall-ului. E drept, asta-i punctul meu de vedere...Pentru Andreea a fost doar o incalzire de vreo...5 ore, daca nu calculez aici si ”Sex and the city 2”. Dar sa nu anticipez.. Asadar, orice shopping care tine la eticheta incepe cu o escala, unde in alta parte decat la ”Starbucks”(apropo, noile ceaiuri sunt tentante raau si absolut delicioase). Cu forte proaspete am dat o raita prin magazinele de la parter, fara prea mari sorti de izbanda...Pur si simplu nepotriviri de caracter, atat intre pantofii cu pietricele probati de Andreea, cat si intre sandalutele extraplate enervant de albe, pe care le-as fi luat acasa (desi tocmai ma pricopsisem cu doua perechi surate de-ale lor, nu mai tarziu de vineri). Sa ma bantuie cumva vreun sindrom de ”pantofodependenta”? Hmm....ma cam suspectez...
Pe de alta parte, nu stiu voua, dar mie shoppingul imi provoaca o stare de rontaiala (ca sa nu spun foame) extrema. Si, cum ultimul etaj al oricarui loc de pierzanie (a se citi mall) zgandareste pana si cele mai stoice simturi, cu doza aferenta de vinovatie ca am tradat cauza (dieta), cu promisiunile de Zumba vesnica si ”doar de data asta”, iata-ne comod instalate in fata unei portii generoase de ”lasagna”....Am fost decente: am stropit-o doar cu limonada:)...Spasite, ne-am facut ”siesta” prin diverse reprezentante, asteptand cuminti filmul. N-am reusit sa va spun ca, in pendularea ametitoare printre etajele mall-ului, ne-a lovit brusc ”Sex and the city2” (cum tot ne propuseseram de ceva vreme sa-l vedem, am profitat de ocazie si nu ne-a parut rau deloc: fainut si relaxant, filmul merita ”savurat” neaparat cu o prietena sau mai multe!)
Cam asa s-a desfasurat ziua mea de duminica....usoara ca un fulg (noroc ca am avut incaltari comode), relaxanta, girlish, stylish, ”funny-ish”....
Multumesc, Andreea, ”shopaddicteda” mea preferata!

sâmbătă, 17 iulie 2010

Dac-as fi fost...

....un anotimp...as fi fost primavara


...o lună... as fi fost martie, cu toate capriciile ei cu tot:-)


...o zi a săptămânii... as fi fost vineri, promisiune a sfarsitului relaxant de saptamana....


...o parte a zilei... as fi fost seara, moment al bilantului si al cufundarii in vis....


...un animal marin... as fi fost un delfin...


...un animal de uscat... as fi fost un caine...


...o virtute... hmm...as fi fost intelepciunea (spre care tind si in realitate:)


...o planetă... as fi fost planeta oamenilor BUNI....(poate o sa existe vreodata!, in gandul meu este...)
 
...un lichid... as fi fost apa de izvor...

...o piatră... as fi fost un diamant

...un metal... as fi fost otel

...o pasăre... as fi fost o privighetoare

...o plantă... as fi fost o salcie romantica....

...o stare a vremii...as fi fost furtuna....

...un instrument muzical... as fi fost, probabil, pian...

...un sentiment... as fi fost iubirea...

...un sunet... as fi fost fosnetul frunzelor...

...un cântec...as fi fost "Vocaliza" lui Rachmaninov
 http://www.youtube.com/watch?v=gERptKVcxTM

...un film... as fi fost, fara rezerve, "La vita e bella":  (Buon giorno, principessa!)

...un serial... as fi fost..."Ally Mcbeal":-)

...un oraş...as fi fost Londra...

...un gust... as fi fost dulce amaruie...ca gustul de migdale....

...o aromă.... as fi fost parfumul teilor infloriti
...o culoare...as fi fost verde crud sau albastru infinit (mi-e imposibil sa ma decid!)

...un material... as fi fost matase...

...o parte a corpului... as fi fost creierul

...un drog... as fi fost opium...

...un accesoriu... as fi fost o pereche de cercei "baroci":-))

...o expresie a feței... as fi fost surasul...

...o materie... as fi fost muzica...

...un personaj din desene animate.... as fi fost, probabil, Jerry:-))

...un număr... as fi fost 3

...o maşină... as fi fost o masina de cusut...

 ...o haină...as fi fost un pulover de casmir....
... un cocktail...as fi fost Fresh Mint....

Scuze ca am piedut ”cocktail-ul” pe drum...(l-am adaugat la sfarsit). Multumesc, Ioana!


vineri, 16 iulie 2010

”Doua femei la Praga” - Juan Jose Millas

Se presupune ca acum o sa incerc o mica recenzie...Gresit! Incerc sa-mi adun gandurile, sa le grupez, sa le dau un sens (dac-or avea vreunul!), sa ma recompun. Mi-a placut mult ”elogiul stangii”...: cum ar fi sa ne folosim doar partea stanga....astfel incat sa fim obligati sa o constientizam...Ne suntem de ajuns asa...previzibili, rutinati, incartiruiti in pasul de defilare al normalitatii, realului, cotidianului? Cum ar fi o viata altfel? Cum ar fi sa aprinzi aragazul cu mana stanga, sa scrii, sa pictezi, sa cosi, sa mananci, sa gandesti cu partea stanga - emisfera cu totul noua si neexploatata? Care e granita dintre realitate si vis? Cine spune ca cele doua dimensiuni nu se intrepatrund? Suntem sau nu un intreg, cu tot ceea ce presupune el? Suntem unul/una sau mai multi? Ne ”locuim” sau suntem ”locuiti”? Ne stim, ne intelegem, ne acceptam dezgoliti, fata in fata cu dorintele, spaimele, angoasele noastre? Purtam masti - conventie, ne exprimam cum vrem sau cum trebuie (pana unde merge ”trebuiele”, apropo)?
Mi-ar placea ca si postarea mea sa fie ”stangace”, usor ambigua, nehotarata, fara verdicte alb/negru, cu puternice nuante de gri...
S-o las totusi, pe Maria Jose sa va convinga: ”Dupa ce am intors problema pe toate partile, pana la urma m-am hotarat sa ma folosesc, pe ascuns, de partea stanga la treburile pe care le faceam de obicei cu dreapta. Asa ca intr-o zi, cand a sunat ceasul, l-am oprit cu mana stanga si l-am trantit pe jos, din greseala. Pe urma m-am spalat pe dinti cu stanga, am facut dus si m-am spalat pe cap fara sa ma ajut deloc de mana dreapta si m-am intors in dormitor extenuata, incredintandu-le degetelor mainii stangi obositoarea sarcina de a inchide nasturii de la camasa, in timp ce dreptei i-a revenit sarcina de a fi mana de sprijin. Nu trecuse nici o ora de cand incepusem actiunea de ocupare a laturii mele goale si deja vedeam lucrurile altfel.”
Suntem ciudati si intortochiati, obscuri sau senini, duali prin definitie, fascinanti in complexitatea simplitatii noastre, aidoma stradutelor din Praga.....