Vineri, toamna,

lumea ia forma unei castane și se rostogolește pe patul de frunze ruginii, fără să-i pese de probleme și griji...E momentul când nici picăturile de ploaie, nici croncănitul sfidător al ciorilor, nici zâmbetul pieziș al frigului care pândește după colț nu pot opri dansul foșnitor al frunzelor. Simfonia de culori curge impasibil, orele fug ușor nehotărâte, începe să miroasă dulce-amărui a mere coapte, a fum, a melancolie, a trecere, a cuvinte nespuse...

Și lumea toată-i o castană prinsă într-un ornament șic de toamnă...

http://www.youtube.com/watch?v=VZMD_2RZrm4&feature=related,

Bergman*s ”Summer with Monika” - a must see

 

Harry.
Monika.
19 - el.
17 - ea.
Vară.
Mare.
Liniște.
Nepăsare.

Zâmbete.

Speranță.

Inconștiență.
Curaj.
Pasiune.
Un copil - June.
Familii.
Dezechilibru.
Trădare.
Revoltă.
Abandon.
Resemnare. . .

Leapșa muzicală

Cum Ioana nu se dezminte nici de data asta (și ce bine îmi pare!) și mă pricopsește cu o nouă leapșă - așa, de lunea - iată ce am reușit să adun de prin sertărașele cu muzică la păstrare:

1.Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ți-a plăcut când erai mai tânăr.

Depeche Mode - nu doar că mi-au plăcut, dar am avut un întreg outfit upgradat potrivit trend-ului ”depeche-ist”. Sunt sigură că vă mai amintiți bocancii cu plăcuță și tricourile lălâi cu Dave:-) Unde mai pui că s-au ”născut” - ca formație - în același an cu mine. Și nu pot să nu vă împărtășesc un secret: Enjoy the silence încă îmi mai place...

2. Numește o formație sau un cântăreț pe care o/îl urai în tinerețe și pe care acum o/îl adori.

 Madonna - n-am prea avut-o la inimă, deși ulterior m-a convins că merită. Pot să vă spun pe loc trei melodii ”All by myself”, ”Cherish”, ”Take a bow” pe care le-aș asculta și reasculta non stop. A nu se interpreta că acum aș fi vreun fan înrăit al Madonnei. Admir însă nonconformismul și profesionalismul acestei cântărețe ”spectacol” (cum îmi place mie să-i spun).

3. Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum.

 Am să numesc trei: Abba, Beatles, Queen - pentru că sunt formațiile familiei mele. Toate sunt iubiri vechi - de ABBA îmi amintesc încă din fragedă pruncie, mama fiind îndrăgostită de ei. Mai am și acum prin cutii casetele audio. La liceu, Mădălina Dumitrache - colegă de clasă - mi-a împărtășit pasiunea (făceam schimb de piese și deja discutam despre cele mai puțin cunoscute, ”Money, money”, ”Fernando”, etc. părându-ni-se ”expirate”). Beatles erau preferații tatălui meu, care obișnuia să mă liniștească cu ”Obladi, oblada”, iar Queen e formația moștenită (inclusiv posterele, pentru o bună perioadă de vreme) de la Ionuț, fratele meu mai mare. 

Așadar, cu siguranță am să îmbătrânesc fericită ascultându-le muzica, adaptată în funcție de stare. 

4. Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare.

Am anticipat! Obladi, oblada (acum ascult și...dansez cu laptopul prin casă:D) 

5. Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie.

Queen - "A night at the Opera" şi "A kind of magic" (nu mă pot opri doar la un singur album). 

6. Numește o formație sau un cântăreț de care ești atât de sătul încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el.

 N-aş fi vrut să răspund la itemul ăsta...pentru că lista e foarte lungă şi compusă - în mare parte - din autohtoni, precum PepeSalamuriClejaniMinuniFuegiGuţi cu al lor neam manelist, pe care i-aş trimite să cânte la alte mese... 

7. Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi.

Nu e cazul. În general, preferinţele noastre sunt apropiate. 

8. Cover-ul tău preferat.

Somethin' Stupid - Nicole Kidman & Robbie Williams. Absolut special!

9. Cântecul sau formația preferată în secunda asta.

Someone like you - Adele 

Cam asta a fost..(mulţumiri Ioanei!) Sunt curioasă cum arată leapşa voastră muzicală. Andreea, Ovi, Carmina - ce ziceţi? 

Praga în imagini și cuvinte...mici (part 3)

A treia parte (și ultima) a incursiunii în orașul de aur se dorește a fi o plimbare de voie, fără obiective țintă. Un mers agale, care să presupunem că pornește de pe Charles Bridge, pod al artiștilor, unde turiștii se pot bucura de prezența trupelor jazz improvizate ad hoc, de lumina divină (indiferent de oră!), de suveniruri mii (de toate formele, facturile și culorile). Pe pod se întâlnesc zilnic și conviețuiesc armonios tablouri, schițe, magneței, fluturi, buburuze, lănțișoare, cercei, chilipiruri... (kitsch-ul e în elementul său, dar are un farmec aparte). A, și mai e ceva - o prezență permanentă: AGLOMERAȚIA (la anumite ore suportabilă, de neînvins aproape în mijlocul zilei și seara). Bine, mai sus-amintita este o constantă a vieții praghezilor (cred că e chiar o povară!). 

Pe pod pot fi admirate cele 30 de statui care-l străjuiesc de-o parte și de cealaltă, majoritatea în stil (ați ghicit) baroc, construite inițial pe la 1700, în prezent regăsindu-se doar copii ale originalelor. Atmosfera boemă, senzația de libertate nestudiată afișată de turiști și localnici laolaltă fac din Charles Bridge un loc special, care nu trebuie sub nicio formă ocolit. După ce am zâmbit frumos la poze, am privit prin obiectiv și am imortalizat tot ce ni s-a părut spectaculos, am ales să ne relaxăm (pentru aproximativ 50 de minute) la bordul unuia dintre vasele de croazieră. Al nostru s-a numit pompos Regina. Turul oferă o privire de ansamblu asupra orașului - catedrale, poduri, turnuri defilând elegant, ca la paradă - și poate fi extrem de plăcut mai ales dacă vremea e binevoitoare. 

Revenind la sol, ne continuăm periplul pe străduțele întortocheate, cu intenția de a ajunge la Ceasul astronomic. Suntem ușor grăbite pentru că am vrea să prindem ora exactă și să nu ratăm spectacolul oferit de marionetele din turn, dar asta nu înseamnă că nu găsim puțin timp pentru magazinele de bijuterii. Nu poți pleca din Praga fără măcar un pandantiv, un cerceluș, un inel cu...granate. Divers fațetate, șlefuite sau nu, cu monturi interesante și originale, pietricelele sclipesc rubiniu în vitrine, invitându-ne să le privim. Acum începe greul: se lasă cu probat, întrebat, negociat...într-un final - cumpărat:-) Încântate peste poate de noile achiziții, ne dezlipim cu greu de magazinașele vinovate și alergăm cât ne țin picioarele spre Old Town Square. Vă amintiți? Ceasul astronomic.

 

Instalat în 1410, este al treilea cel mai vechi ceas din lume și singurul care încă mai funcționează. Mecanismul său este alcătuit din trei componente: prima reprezintă poziția Soarelui și a Lunii pe cer și arată diferite detalii legate de astronomie, a doua - ”Plimbarea apostolilor” - indică, după cum spune și denumirea, figurile acestora și alte sculpturi (cea mai cunoscută fiind  întruchiparea Morții, redată printr-un schelet) și a treia este formată dintr-un cerc cu medalioane reprezentând lunile anului. La fel de renumit este și turnul Ceasului, mai ales pentru priveliștea superbă pe care o oferă. Extrem de aglomerat (parcă am mai folosit cuvântul ăsta!!), de nerecomandat la ore de vârf, urcarea în turn este, totuși, un must - do. La ore fixe, piața geme de lumea dornică de spectacol (marionetele își încep dansul, trompetele întâmpină cu emfază, în cele patru zări, noua oră, blitz-urile clicăie neîncetat, unii aplaudă, alții izbucnesc în urale...) Sunt momente cu adevărat speciale!

Și pentru că tot suntem la înălțime, Turnul Petrin (de pe dealul cu același nume) - la care se ajunge cu funicularul (de la stația Ujezd) - o copie mai mică a Eiffel-ului - nu se lasă mai prejos în a dezvălui  privitorilor imagini copleșitoare. Cum am urcat în turn e altă poveste...În funcție de preferințe, spaime, fobii, intenții de a face mișcare și de a anihila efectele delicateselor pragheze, se poate urca fie cu liftul, fie pe scări. Ultima variantă mi s-a părut cea mai bună. Și mi-a mai plăcut ceva: scările erau în așa fel concepute încât cei care urcau nu se puteau întâlni cu persoanele care coborau, evitându-se astfel busculadele. 

Ce mai oferă dealul Petrin? Grădina de trandafiri, îmbătătoare, Casa oglinzilor - labirintul (care a rămas pentru următoarea vizită, pentru că era o coadă uriașă la intrare), o cascadă (și ea amânată, pentru că nu am descoperit-o în timp util).

Promiteam în partea a 2-a a serialului ”Praga în imagini și cuvinte...mici” și puțină istorie. Piața Wenceslas (Václavské náměstí) - de al cărei nume este strâns legată ”revoluția de catifea” (sametova revolúcia) - mișcarea pacifistă prin care partidul comunist din Cehoslovacia a pierdut monopolul puterii - merită câteva rânduri. Nu mai puțin de 15.000 de studenți cehi au participat la revoluție. Sună cunoscut, nu? Denumirea picturală, aproape prietenoasă, aș zice, provine de la caracterul non-violent al demonstrațiilor, evenimentul fiind cunoscut și ca ”revoluția blândă” .

Actualmente dominată de Muzeul Național, Piața Wenceslas este, de fapt, un bulevard uriaș, paradis al împătimiților de cumpărături (de- o parte și de altă aflându-se cele mai renumite reprezentanțe) și al gurmanzilor (restaurantele șic întrecându-se în oferte și...spectacole). Vă amintiți târgul făcut cu fetele - seara barocă versus shopping, nu? E lesne de imaginat că am făcut un tur (de forță pentru mine) prin cele mai și cele mai...magazine (care nu se mai terminau). Dacă vreți detalii despre prețuri, avantaje & dezavantaje, oferte, reduceri, culori, mărfuri, vă dau numărul de telefon al Andreei (expertă în shopping și pasionată ferventă). Eu rămân la baroc, cu mărturisirea că un anume magazin mi-a furat și mie inima- pe numele lui MANUFAKTURA - din fericire prezent și la noi (fie, vă dau link, să mă înțelegeți mai bine -  www.manufaktura.ro). 

Din multitudinea de oferte, noi am ales restaurantul tradițional, Pasticka, ( http://www.pasticka.cz/) și l-am notat cu 10 pentru mâncarea delicioasă, spectacolul medieval oferit la intrare și serviciile impecabile.La plecare nu am uitat să marcăm România pe harta destinată celor care i-au trecut pragul (o idee tare faină).

Foarte drăguță este și Terasa ”La tramvai” (știu, avem și noi una) aflată chiar în mijlocul pieței.

Și, dacă tot a venit vorba de mijloace de transport, fără nicio legătură însă cu mâncarea, mulțumirile mele veșnice se îndreaptă către celebrul tramvai numărul 9 (îl ridic, pe această cale, la rangul de obiectiv turistic!). Din față hotelului Olsanska (a cărui pronunție -încă o enigmă - aduce nițel cu ”oșanca”), sus-numitul ne livra cu promptitudine exact în centrul minunat al orașului.

Dacă au mai rămas lucruri nepovestite, este pentru că am trăit extrem de intens experiența Praga și, sincer, nici nu știu ce m-a impresionat cel mai mult...obiectivele turistice atent recomandate de prieteni, cunoștințe, agenții, etc. sau străduțele cuminți, neumblate, clădirile zvelte, speciale, no-name, străduța cu semafor (soră mai îngustă a Străzii Sforii din Brașov), dalele, spiritul de hoinăreală...

Pentru mine Praga a devenit mai mult decât un oraș, (coincidență sau nu!) un prag al călătoriilor mele, care face diferența între locurile frumoase (muulte la număr) și locurile de suflet (mai restrânse) prin care am avut șansa să trec până în prezent!

Praga în imagini și cuvinte...mici (part 2)

De Casa Dansatoare ne-am despărțit cu greu (am tot pozat-o din toate unghiurile), însă întâlnirea cu următoarea clădire - Teatrul Național - ne-a consolat. Narodni divadlo reprezintă un adevărat simbol cultural al praghezilor, cele trei ansambluri care îl compun (operă, teatru, balet) oferind în fiecare stagiune spectacole diverse, de foarte bună calitate. Don Giovanni (W.A. Mozart), The Seagull (A. Cehov) și Cinderella (S. Prokofiev) fac parte din repertoriul curent al teatrului, alături de alte titluri la fel de sonore. Pentru turiști, Teatrul Național înseamnă și un important punct de reper, noi avându-l permanent în vedere, în raport cu celelalte obiective turistice. În ceea ce privește arhitectura, teatrul oferă la rându-i un adevărat spectacol, etalându-și cu mândrie cupola aurită, vizibilă în zilele însorite din aproape orice zonă a Pragăi.
 
Cu ocazia următoarei mele vizite în capitala cehă, voi avea - cu siguranță - bilet la operă. Din nefericire, Festivalul Verdi urma să se desfășoare în zilele imediat următoare plecării mele. Dar e un semn, cum îmi place să spun, că trebuie să revin!  Și ca să poposesc într-o zonă care-mi face deosebită plăcere, anume sfera culturală, vă voi mărturisi că Praga m-a surprins plăcut, având o intensă viață artistică. În majoritatea catedralelor muzeu (pe care le voi prezenta curând) au loc zilnic concerte de muzică clasică, repertoriul ales aparținând epocii baroce (cu predilecție) și clasicismului. Nu puteam să lipsesc de la un astfel de eveniment. Dacă încă din prima zi am fost asaltată cu diverse broșuri de prezentare ale manifestărilor artistice și eram într-o oarecare imposibilitate fizică de a le onora, selecția s-a făcut simplu: am primit un fluturaș care anunța nici mai mult, nici mai puțin decât o seară barocă (operă & dans). Cum relativ recent am descoperit acest nou drum pe care încerc să merg (sfera barocului în operă), nu mi-a fost greu să mă hotărăsc. O mică problemă am întâmpinat cu fetele, dar, după scurte negocieri (baroc versus shopping next day), totul s-a rezolvat mai mult decât mulțumitor.

Iată-ne deci confortabil instalate în curtea unui vechi palat Clam - Gallas Palace pe numele lui, savurând olfactiv, vizual și auditiv un spectacol special creat cu ocazia evenimentului Carnevale Praha. Barocul a fost la el acasă, J.B. Lully, M. Marais, G.F. Handel, G. Bononcini, A.Vivaldi completându-se unii pe alții într-o feerie sonoră. Dacă amintesc și lumănările parfumate, șampania, decorul (simplu, însă de efect) sunt sigură că desăvârșesc atmosfera. Cei direct interesați pot afla mai multe detalii accesând următorul site http://www.carnevale.cz/.
După cum spuneam mai sus, catedralele și bisericile ocupă un loc important în conturarea impresiilor pragheze. Am să încep prezentarea celor mai renumite cu preferata mea:

 1. Biserica Fecioarei din Tyn sau, mai simplu, Biserica Tyn (Týnský Chrám) - domină o parte a Pieței Vechi (Old Town Square), cele două turnuri ale sale putând fi văzute de pretutindeni. Exteriorul gotic și interiorul de factură barocă fac din această biserică o veritabilă bijuterie, impresionantă atât în lumina zilei, cât și seara. La o privire mai atentă, se poate observa asimetria celor două turnuri, caracteristică stilului arhitectural gotic, asimetrie ce reprezintă masculinul (Adam) și femininul (Eva).

2. În imediata sa vecinătate se află Catedrala Sfântul Nicolae (St. Nicholas), una dintre cele mai frumoase catedrale în stil baroc. Melomanii probabil știu deja că W.A. Mozart a însuflețit orga din acest lăcaș, pe parcursul șederii sale în Praga.









3. Sts Cyril and Methodius Church este o altă prezență grandioasă care trebuie neapărat vizitată. M-a impresionat interiorul baroc, copleșitor, preocuparea excesivă pentru detaliu, spectaculozitatea. Gardul grădinii care o înconjoară este decorat cu statui întruchipând îngeri.












De aici ne îndreptăm pașii către cartierul evreiesc, liniștit, cu un aer ușor trist, dominat de Sinagoga spaniolă.

The Spanish Synagogue este specială, interiorul său fiind meticulos elaborat, în stilul islamic policrom, cu detalii aurite.
Cartierul evreiesc - simbol al oamenilor și al timpurilor - păstrează neștirbit aerul de legendă conferit de reprezentanții săi, precum Rabbi Löw, dar și de influența sa neîndoielnică asupra artei și culturii europene. Importante în acest sens sunt și numele lui Franz Kafka și  Max Brod.

Statuia lui Kafka atrage turiștii ca mierea, fiind o adevărată provocare să-i poți face o poză înainte de a fi ”invadată”, fie că i se agață de picioare, fie că se așează la baza postamentului...
Jaroslav Rona, creatorul acestei sculpturi, spune că a avut ca sursă de inspirație însăși lucrarea lui Kafka  "Description of a Struggle".









Comunitatea evreiască a fost una dintre cele mai semnificative din Bohemia înainte de Holocaust.

Cartierul din Praga este singurul care nu a fost distrus în timpul acestuia. Scurta incursiune prin istoria acestor oameni se poate finaliza cu vizitarea Cimitirului evreiesc. Recunosc că nu am avut starea necesară unei astfel de vizite, mai ales că, așa cum am spus, întreaga atmosferă din cartierul evreiesc mi s-a părut tristă, dureroasă, dar demnă. Așa ca ei...



Despre istorie, poduri, turnuri, piețe, străduțe lăturalnice, restaurante și magazine vă povestesc în detaliu în partea a 3-a. Pe curând!








 

Praga în imagini și cuvinte...mici (part 1)

Un loc unic și special prin culoarea de poveste cu aer medieval, cu dale pietruite la tot pasul pe care mai răsună parcă și acum condurii domnițelor, cu străduțe minuscule și întortocheate pe care (deși pare incredibil) n-ai cum să te rătăcești, pentru că toate dau într-o piață mai mare, de unde poți ieși ușor la lumină, Praga surprinde permanent. Este generoasă cu toate gusturile, etalând, cu eleganță și rafinament deloc ostentativ, comori nebănuite. Istoria este la ea acasă, peste 4000 de obiective turistice, mai mult sau mai puțin amintite în ghidurile de specialitate, așteptând să fie descoperite. Fascinant este că fiecare clădire pe lângă care te poartă pașii (pentru că da, Praga este, eminamente, un oraș de promenadă!) are propria poveste, astfel că te trezești întrebând: ce reprezintă clădirea din dreapta?, în timp ce ea nu este neapărat gazda vreunei instituții, ci doar poartă peste vreme povestea familiei care a locuit-o în trecut. Vă invit, așadar, într-o incursiune prin Praga, așa cum mi s-a dezvăluit mie în cele câteva zile cât i-am fost musafir.

Dacă, în timp ce împachetam bagajul, trăgând cu ochiul la prognoza meteo și pe site-urile de călătorii - să nu care cumva să-mi scape vreun detaliu despre vacanța ideală în capitala Cehiei - aveam deja un plan destul de clar (aș putea spune ca la carte chiar) în minte, ajunsă acolo totul s-a legat, pur și simplu. Recunosc, am avut ajutoare de nădejde, cel puțin la fel de bine pregătite ca și mine, cu lecțiile sârguincios făcute (materiale printate de la Irina citire, cărțulii, idei, păreri ale împătimiților Pragăi, etc). Imediat ce am ajuns, am pornit într-un tur al orașului cu un ghid - metodă după care, sincer, nu mă dau în vânt, fiind o rebelă în dorința mea de a descoperi singurică fiecare străduță. Trebuie să admit că ne-a fost de un real folos, pentru că nebuloasa de clădiri, obiective, must-see-uri s-a ordonat pe dată, formându-ne deja o nouă strategie de abordare, în funcție de cartiere. Iată ce am surprins în goana de trei ore prin Praga. 

Apetitul fiindu-ne deja deschis, am hotărât să descindem la castelul praghez (Praszky hrad). Construit în secolul al IX-lea, actualmente reședința oficială a președintelui, districtul castelului cuprinde poate cele mai spectaculoase obiective turistice ale Pragăi, aici regăsindu-se Catedrala St. Vitus - copleșitoare - , Biserica Sfântul Gheorghe - care găzduiește colecția de artă bohemiană a Galeriei Naționale, faimoasa alee Golden Lane (Strada din Aur), străjuită de căsuțele miniaturale ale negustorilor secolului al XVI-lea. Dar să le luăm pe rând: Catedrala St. Vitus, remarcabilă prin arhitectura inedită în stil gotic, specifică secolului al XIV-lea, este decorată la exterior cu scene și figuri grotești, vizibile de la sol, în interior vitraliile oferind un spectacol unic, ce nu trebuie ratat. Catedrala găzduiește mormintele regilor Bohemiei, fiiind cea mai importantă și vastă din întreaga țară.

Basilica Sfântul Gheorghe (Bazilika Sv. Jiří) - prezență austeră a pieței - a fost fondată de Vratislaus I al Bohemiei, în 920. Fațada barocă datează din secolul al 17-lea. Capela gotică dedicată Ludmilei de Bohemia și moaștele regilor Vratislav și Boleslaus II se regăsesc aici.  În prezent, bazilica găzduiește colecția de artă bohemiană a Galeriei Naționale pragheze și servește drept sală de concert.

Minunata alee Golden Lane (Zlata Ulicka) nu trebuie ratată, spectacolul oferit de cele 14 căsuțe miniaturale rămase fiind parcă desprins din poveștile cu pitici. Construite inițial cu un scop practic, acum ele reprezintă o artă în sine - în stil manierist -. La numărul 22 a locuit pentru o perioadă și scriitorul Franz Kafka - într-o căsuță albastră, specială prin simplitatea-i. Această străduță este, în același timp, paradisul amatorilor de suveniruri, care se pot aproviziona cu păpușele, marionete, magneți pictați manual, căni, obiecte din lemn și câte și mai câte.
Intrarea în palat amintește de celebrul Buckingham, deși este mai puțin spectaculoasă; același aer solemn le înfrățește, precum și seriozitatea de neclintit a gărzilor.

Un loc aparte îl reprezintă mănăstirea Loreta construită în 1626-1627 de Giovanni Battista Orsi la dorința Katerinei Lobkovicz.
În drumul nostru către acest obiectiv, am intrat în câteva magazine unde am fost plăcut surprinse de amabilitatea localnicilor (într-unul dintre ele am probat pălării pe săturate și am plecat cu...bomboane din partea vânzătoarei, în altul, după ce am cumpărat câteva obiecte drăguțe, ne-am amuzat copios de ”Romanian bye” - vânzătorul insistând să afle cum să ne spună ”la revedere” în...română).

Plimbarea a continuat pe străduțele șerpuitoare, care urcă și coboară ca într-un carusel fascinant.

Puțin obosite, am luat tramvaiul 22 către Casa dansatoare (Dancing House, Dancing Building sau Ginger & Fred (Tančící dům) - concepută de arhitectul ceh Vlado Milunić, în cooperare cu arhitectul american Frank Gehry și finalizată în 1996. Absolut specială, casa le este dedicată celor doi dansatori, Fred Astaire și Ginger Rogers, încadrându-se perfect în combinația de stiluri baroc, gotic, art nouveau. Actualmente, clădirea este sediu de birouri. Mucaliții o mai numesc și ”Casa bețivă” (The drunk house).

Pentru că simt că se aglomerează impresiile despre Praga, m-am decis să le prezint pe rând. Suficient pentru azi, periplul praghez continuă în postările următoare :-) Vă las în compania imaginilor!

Despre micile mari bucurii ale vieții mele (de la Ioana preluare)

De fiecare dată când trebuie să vorbesc despre lucrurile/faptele/întâmplările/oamenii care-mi încălzesc sufletul, mă pomenesc ușor blocată și încep prin a fora disperat în cotloanele ascunse ale memoriei ca să brodez un răspuns. Pare simplu! Ce poate fi atât de greu în a menționa câteva mici bucurii? îmi zic și pornesc cu încredere la drum. Păi să vedem (ordinea în care se vor aduna este pur întâmplătoare):

1. Cafeaua cu lapte - micul meu ritual vinovat, preparat întotdeauna la fel, cu miere și scorțișoară; este o adevărată încântare a simțurilor, care mă face brusc mai fericită și mai încrezătoare.

2. Cărțile - prietenie veche, solidă, trainică - nu m-au părăsit niciodată, ba dimpotrivă, eu am fost cea care - nerecunoscătoare - uneori le-a trădat (din lipsă de timp!). M-au așteptat și mă așteaptă cuminți, generoase, având întotdeauna ceva nou și special de oferit. Senzația de preaplin, calm și relaxare pe care o simt când mă retrag într-un colț cu o carte în mână este extrem de specială și de neegalat.

3. Cântatul - mulți vor spune că nu se pune pentru că asta am ales să fac! Doar că acum nu mă refer la cântatul - profesie, ci la bucuria imensă pe care o am în orice moment când mă exprim astfel; mă surprind fredonând în funcție de starea mea de spirit, fie pasaje dintr-o arie (a căror rezolvare mă bântuie mult timp după ce am ieșit pe poarta Conservatorului), fie frânturi de melodii vechi, franțuzești pe care la ascultam la pick-up în copilărie, melodii triste, cu poveste...În fine, așa știu eu uneori să vorbesc.

4. Călătoriile - nu cred să existe în lumea asta mare meserie mai frumoasă decât cea de...turist, deși nu știu să fie precizată expres în nomenclatorul meseriilor. Ei bine, în lumea utopică inventată de mine, cu siguranță există. N-am să mă satur vreodată de explorarea noului, de contactul cu oameni diferiți aparent, în esență, însă, aceiași, de locuri spectaculoase (la care am avut acces într-o primă fază doar prin puterea gândului), de obiceiuri și tradiții...altfel. Lumea însăși este un spectacol și, cu fiecare călătorie, asist la o premieră - mi se înfățișează doar mie, reinventându-se în fel și chip.

5. A venit timpul să rup vraja micilor mele mari bucurii care toate, până acum, încep cu litera C...

Marea. Vecinătatea ei mă face să vibrez precum valurile, mă liniștește, mă tensionează, mă provoacă, mă atrage. Are pentru mine un farmec cu totul aparte și o forță pe care nimic din ceea ce înseamnă natură nu o exercită asupră-mi. Dacă vreodată mă veți căuta, cu siguranță mă veți găsi la...mare.

6. Cățelul de pe palier (am mai scris anterior despre el, mai precis despre ea). O cheamă Negra, lesne de înțeles de ce, pentru că este neagră ca smoala. Deși a pierdut un ochișor în urma unui accident stupid, este plină de viață...Mult timp mi-a fost companion în drumul spre metrou. Știe să traverseze și strada, însă vârsta a cam început să-și spună cuvântul și, sărăcuța, trage mai mult spre casă. Bucuria necondiționată cu care mă întâmpină mă face să cred că...mai există speranță (dacă animalele pot, cu siguranță și noi suntem capabili de...omenie și onestitate).

7. Florile - macii, freziile, orhideele, trandafirii...Of, sunt nedreaptă, îmi plac atât de multe...De fapt, cred că toate. Îmi încântă atât de tare simțurile și mă fac să mă simt iubită, apreciată, dorită...

8. Parfumurile - extravaganță feminină - niciodată nu sunt prea multe. Avem o legătură extrem de specială, ele fiind, la fel ca și cântecele, în deplină concordanță cu starea mea de spirit. Aș putea să povestesc o zi despre parfumuri și tot nu aș epuiza subiectul. Ce să fac, recunosc, sunt dependentă și mă tratez. Cu parfumuri....Cum altfel?

9. Fotografia - deși nu sunt atât de pricepută pe cât mi-aș dori, mă bucură enorm să surprind și să imortalizez tot ce mă impresionează. Să nu vă mire dacă voi poza un bătrânel zgribulit, o tăietură din ziar, o coadă de cană sau...mai știu eu ce piatră cu sclipiri de diamant rătăcită pe stradă...Sursele de inspirație sunt atât de vaste, încât memory- cardul să țină...

10. Oamenii - dragi sau mai puțin dragi mie - surprinzători, schimbători, generoși, pesimiști, optimiști, vii - Fiecare om spune o poveste, fiecare om e o filă din cartea ai cărei protagoniști suntem...Să fiu înconjurată de ei, să mă simt utilă, apreciată, iubită - nu există bucurie mai mare!

Din câte am înțeles, nu avem voie la mai mult de zece mici mari bucurii, deci...iată-le, așa cum s-au ițit ele, inspirate sau nu, însă ale mele!

Îmi mai permit o bucurie, bonus de final:

Zâmbetele și râsul în hohote- îmi fac atâta bine - încât mă străduiesc să nu irosesc nicio zi fără de ele... Ceea ce vă doresc și vouă!

The kite runner sau...povestea unei prietenii

Am rămas datoare cu o istorisire despre ”Vânătorii de zmeie”. Nu întâmplător. Dacă pentru ”Splendida cetate a celor o mie de sori” tastele s-au domolit ascultător, așternând frumos pe ecran idee după idee, impresia asupră-mi fiind muza, cu primul roman al lui Khaled Hosseini am avut nevoie de timp. De decantare. De-abia acum îi simt gustul dulce amărui, ca al unui vin vechi...Acum îmi pot rostui întrucâtva gândurile și pot răsfoi mai detașat cartea, zăbovind asupra unor fragmente a căror voce încă o aud (și probabil că senzația va dura multă vreme de acum încolo!).

Vănătorii de zmeie este o poveste despre prietenia cu totul specială dintre Amir și Hassan, despre durere, suferință, frustrare, neadevăr, mândrie, cruzime, ură, tumult de sentimente redate cu un talent deosebit. Amir, crescut în umbra unui tată extrem de puternic, tânjește să-i cucerească acestuia inima, să-i fie un demn urmaș. Din dragoste pentru părintele său, Amir își sacrifică prietenia. Din orgoliu, din dorința de a convinge, Amir ajunge pradă propriilor gânduri și fapte, timpul oferindu-i însă șansa unei revanșe, ușor tardive. Când spun dragoste incomensurabilă față de Baba (tatăl său) mă gândesc la ”Îmi amintesc că eram aproape fericit când era Baba acasă. Mâncam împreună, mergeam la film, îi făceam o vizită lui Kaka Homayoun sau lui Kaka Faruq. Uneori, Rahim Khan venea pe la noi și Baba mă lăsa să stau în bibliotecă și să beau ceai cu ei. Ba chiar mă lăsa să-i citesc câteva dintre povestirile scrise de mine.” sau retrăiesc cu sufletul la gură concursul de zmeie, pe care Amir l-a câștigat (cu ajutorul de netăgăduit al lui Hassan):”În capul meu era totul plănuit: îmi voi face o intrare triumfală, ca un adevărat erou, cu trofeul neprețuit în mâinile însângerate. Atunci bătrânul luptător ar fi pășit spre cel tânăr și l-ar fi îmbrățișat, recunoscându-i valoarea.” și nu pot să-mi opresc tremuratul retrăind momentul când, disperat să-și păstreze locul în inima părintelui său, Amir înscenează furtul, acuzându-l pe Hassan.

Două destine se conturează și se întrepătrund, țesute fiind de mână invizibilă a celebrului artizan - destin -. Meniți unor parcursuri diferite, capabili de trăiri intense, Amir și Hassan se completează reciproc, se recompun într-o simfonie a prieteniei. În mod nedrept (sau nu), doar unul oferă, celălalt doar primește. Generozitatea lui Hassan este nobilă, pentru Amir fiind capabil de orice. Devotamentul său nu cunoaște limite: ”Pentru tine, Amir, de o mie de ori!” Amir, în schimb, nu are forța necesară unui astfel de abandon. El este născut să conducă, nu să se supună, deși, uneori, pornirile sale firești sunt cât se poate de frumoase. Nu-și poate, însă, sacrifica orgoliul de dragul prietenului (fratelui) său. În final, pentru răscumpărarea greșelilor sale, plătește un preț enorm, trecând prin furcile caudine ale unor mentalități bolnave, ale unor monștri cu chip de om, în stare să ucidă în numele așa -zisului război sfânt. O lume crudă, cumplită, imposibil de redat în cuvinte, a cărei bucurie consta în aplicarea pedepselor...În sfârșit, salvându-și propriul nepot - Sohrab- (băiețelul lui Hassan) din ghearele acestei lumi, Amir își regăsește liniștea, alături de soția sa, Soraya. Hassan este ucis, împreună cu soția sa, Amir nemaireușind să-l întâlnească vreodată. 

În loc de încheiere....scrisoarea lui Hassan către Amir:

”Din nefericire, Afganistanul tinereții noastre a murit de mult. Bunătatea a dispărut din țară și nu mai poți să te salvezi printre atâtea omoruri. În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadioane, în piețe, face parte din viața noastră de aici, Amir aga. Zilele trecute, am însoțit-o pe Farzana jan la bazar ca să cumpere niște cartofi și naan (pâine). L-a întrebat pe vânzător cât costă cartofii, dar el n-a auzit-o, cred că era tare de o ureche. Așa că ea a întrebat mai tare și, dintr-o dată, un tânăr taliban a venit în fugă și a lovit-o cu un băț peste picioare. (...) Și eu ce altceva puteam să fac decât să stau și să mă uit cum soția mea este bătută? Dacă m-aș fi luptat, câinele ală ar fi băgat bucuros un glonț în mine, fără să clipească! Și atunci ce s-ar fi ales de Sohrab al meu?(...) Totuși visez și multe lucruri bune, lăudat fie Allah pentru asta. Mai visez că fiul meu va crește ca să devină un om bun, liber și o persoană importantă. Visez că florile de lawla vor înflori din nou pe străzile Kabulului, iar muzica rubab se va revărsa din casele în care vor fierbe samovarele, în timp ce zmeiele vor pluti pe cer. Și mai visez și la ziua în care vă veți întoarce la Kabul, să revedeți locurile unde ați copilărit. Dacă așa va fi, veți găsi aici un bătrân și credincios prieten, care vă așteaptă. - Allah să vă lumineze calea mereu, Hassan”.

”A thousand splendid suns” sau ”Splendida cetate a celor o mie de sori”

Recunosc că, deși sceptică inițial, din cauza publicității și a titulaturii de ”best seller” (o fixație pe care o am din copilărie...ori de câte ori citeam ceva la modă, sfârșind prin a fi dezamăgită...Din păcate, asociez reclama excesivă și cititul ”în masă” cu o literatură nu neapărat de cea mai bună calitate, ci facilă, comercială, relaxantă, ”de vacanță”. Oare de ce Tolstoi nu a avut nevoie de mărci înregistrate și alte blabla-uri ca să convingă? Aceasta este întrebarea. Din fericire, însă, la polul opus se află scriitorii contemporani care sunt într-adevăr de excepție și au șansa de a fi promovați, pe merit. Și uite cum, citind cele două romane ale lui Khaled Hosseini (”Vânătorii de zmeie” și ”Splendida cetate a celor o mie de sori”), care ambele se bucură de aprecierea ”New York Times BESTSELLER”, îmi schimb părerea despre influența publicității și mă plec umil în fața ei! Pentru Khaled Hosseini și al său condei, ”de o mie de ori”!!), am descoperit cu enormă bucurie unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimul timp, despre care nu pot să spun mai mult decât că este impecabil scris, cuprinzând în el toate tarele și suferințele unui popor (încă) destul de necunoscut multora, exprimate prin intermediul unei captivante povești de dragoste...”Splendida cetate a celor o mie de sori” descrie viața cutremurătoare a două femei, Mariam și Laila, provenind din medii extrem de diferite, al căror drum se intersectează, ele devenind mai mult decât prietene, mamă și fiică. Am trăit atât de intens nedreptățile la care au fost supuse de lumea obtuză în care erau obligate să viețuiască, l-am urât din tot sufletul pe Rasheed - soțul lor, crud, imund, închistat -, m-am sufocat în ”burqa” impusă de canoanele Kabulului, privind lumea printr-o fâșie tăiată în dreptul ochilor, am plâns împreună cu Laila când a citit scrisoarea adresată lui Mariam de către tatăl ei: ”Și pe tine te visez, Mariam jo. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de sunetul vocii tale, de râsul tău. Mi-e dor de vremurile în care îți citeam și de toate partidele noastre de pescuit. Îți mai amintești cum pescuiam noi amândoi? Ai fost o fiică bună, Mariam jo, și nu pot să mă gândesc la tine fără să mă încerce rușinea și părerile de rău. Părerile de rău...Când vine vorba de tine, Mariam jo, sunt la fel de adânci ca oceanele. Ce tată crud ți-am fost, cum te-am lipsit de toate lucrurile care ți se cuveneau. Și de ce? Ca să nu-mi pierd reputația?Cât de puțin contează toate aceste lucruri acum, după toate pierderile pe care l-am suferit, după toate ororile pe care le-am văzut în războiul acesta blestemat.(...) Tatăl tău care nu te-a meritat, Jalil”, am închis ochii de neputință și disperare când Laila și-a pierdut părinții în mijlocul unei explozii, m-am revoltat mut împotriva loviturilor crunte, bestiale - pe care nicio minte omenească nu și le poate imagina - la care erau supuse Laila și Mariam de autoritatea masculină supremă, nemernicul de Rasheed, am citit cu rasuflarea tăiată ororile pe care talibanii le propovăduiau spre binele națiunii, am trăit cu frenezie alături de Laila momentul reîntâlnirii cu Tariq, dragostea ei din copilărie...

Trebuie să recunosc că paragraful care urmează a fost citit printre lacrimi (pe care nu le-am putut opri mult timp după ce am închis cartea):

”Laila se uită la Mariam, care înfășoară fâșiile de stofă pe capul păpușii. În câțiva ani, această fetiță va fi o femeie care nu va cere niciodată prea mult de la viață, care nu va împovăra pe nimeni niciodată, care nu se va plânge niciodată de faptul că are și ea regrete, dezamăgiri, vise care i-au fost călcate în picioare. O femeie care va fi ca o piatră de râu, îndurându-le pe toate fără să se plângă; tăria ei nu va fi măcinată, ci șlefuită de tumultul care va trece peste ea. Laila vede deja ceva în ochii acestei fetițe, ceva înrădăcinat adânc în sufletul ei, ceva pe care nici Rasheed, nici talibanii nu vor reuși să îl distrugă. Ceva la fel de tare și de neclintit ca un bloc de calcar. Ceva care, până la urmă, va duce la condamnarea ei și la salvarea Lailei.” 

Despre frici...

Acum că tocmai am aflat cum să-mi renovez look-ul (nu al meu, ci al blogului) și sunt relativ mulțumită de rezultat (din păcate nu am avut prea multe alegeri), mă pot așeza confortabil pe pat, cu laptop-ul în brațe, în așteptarea inspirației...Vorba ceea: la haine noi, idei și mai ”vechi” (dar nou tratate). Despre ce să scriu? Despre....buhuhuuu...FRICĂ...Îmi pare, totuși, un cuvânt prietenos...Mă tem și nu mă tem de el...Lăsând gluma la o parte, o să încerc să-mi amintesc primul sentiment de frică...În drum spre grădiniță, într-o zi (prima, de altfel) ploioasă, cu mama de mână, târșîind picioarele din ce în ce mai greu, din dorința de a prelungi drumul (respectiv prezența liniștitoare a mamei)...Nu mi-era clar dacă plouă sau dacă doar plâng...Cert este că lacrimile mi se înnodau șuvoaie în barbă și nu mai aveam putere să vorbesc. Era o durere surdă, mocnită, nu cu urlete și tăvăleli (pe care nu le-am avut niciodată în repertoriu...) Inevitabilul s-a produs: am ajuns laloculcelmaiurâtdinviațameadepânăatunci. Tovarășa educatoare, deloc liniștitoare, ba dimpotrivă, aș putea spune, m-a înșfăcat de o aripă și mi-a arătat o ladă plină cu...să le spunem jucării: pitici scâlciați - și acum îi am în fața ochilor - păpuși dezmembrate, mașini fără roți, cuburi dezlipite și mușcate, vestigii ale prezenței colegilor mai mari de ”suferință”...(N.B. cam așa arătau grădinițele din perioada detristăamintire....) Să revin, însă...Nimic din lada respectivă nu mi-a atras atenția,cu excepția unui pâslar rătăcit, pierdut de vreun copil...Generația optzecistă sigur și-i amintește. Cred că făceau parte din ținuta obligatorie, împreună cu sacul cu inițiale și șorțulețul scrobit (sau ăsta era la școală??) Cu pâslarul în mână (nu m-am despărțit de el decât la plecare...) am stat pe scăunelul care sprijinea ușa clasei...Lumina becului prăfuit de pe hol mi se filtra printre lacrimi...La capătul culoarului mișca ceva....Era mama, care nu avusese puterea să mă lase până la sfărșitul programului...Venise să mă ia acasă). Asta a fost prima mea mare teamă...că am fost abandonată printre copii și tovarășe dictatoare...Evident, lucrurile s-au schimbat, dar spectrul acelei zile îmi strânge și acum inima...

Fiecare vârstă are fricile ei...Dacă m-ar întreba cineva de ce mă tem acum aș răspunde, fără să ezit, de irevocabila despărțire...Vezi? sunt într-un fel legate fricile mele...În copilărie mă temeam să nu mă pierd, să nu fiu abandonată...Acum mă tem să nu-i pierd pe cei dragi mie....

Mi-e frică să nu fie prea târziu, să nu iau decizii pripite prin care să rănesc, mi-e teamă să nu fiu greșit înțeleasă, să nu dezamăgesc, mă tem că n-o să am timpul necesar să mă explic, mi-e frică să mă cert (nu pentru că n-aș fi combativă, ci pentru că îmi produce - realmente- o stare de rău), mă tem să nu devin cinică, să nu-mi pierd simțul umorului, să nu-mi pierd încrederea și speranța că pot muta munții (slavă Domnului, sunt o idealistă!!). Mă rog Lui să nu le fundamenteze niciodată, să mă ajute să le depășesc, să le privesc ca trepte ale devenirii mele (dacă nu te temi, nu exiști) pe DRUMUL meu. Amin!

”2011” promisiuni...

 Draga 2011,

 cu ocazia intrarii tale in scena, mi-am promis: sa zambesc cu ochii si sufletul de cel putin 2011 ori, sa cred cu putere ca, indiferent cat ar fi de greu, POT sa-mi implinesc visele, sa-mi deschid mintea spre cel putin 2011 lucruri,locuri si oameni minunati, sa citesc cel putin 2011 articole, carti, idei fabuloase, sa descopar 2011 motive de bucurie in tot ceea ce ma inconjoara, sa spun cu modestie si drag nedisimulat de 2011 ori ”te iubesc”, sa accept ca, din 2011 cauze, mai am de asteptat (si asta nu inseamna stagnare), sa privesc oamenii in ochi, sa am ocazia sa rostesc 2011 cuvinte frumoase, sa-mi ostoiesc setea nebuna de calatorii prin cel putin 2011 poze-suvenir surprinse cu pasiune (doar) de fotograf, sa inteleg ca ”NU” este o optiune doar pentru cei lasi si ca intotdeauna exista minimum 2011 :D solutii la probleme ce par de nerezolvat, sa ascult cu toate simturile linistea, sfaturile (utile), pasarile din fata blocului meu, si, nu in ultimul rand, sa-mi ascult sufletul. Intotdeauna are ceva interesant de spus!