Intre Gilles Apap, Mozart si râsul unei viori...

Nu mi-a plăcut niciodată să încartiruiesc într-o părere, evident subiectivă, muzica, indiferent cărui stil, cărei epoci, cărui compozitor sau cărei interpretare ar aparține...Apare eterna intrebare..cui servește ea, în slujba cui ființează, cui se adresează? Un lucru este cert: muzica instigă, dezinhibă, alină, exhibă....Tovarăș de nădejde de-a lungul vremurilor, a servit drept manifest, revoltă mocnită (sau nu), născându-se, de cele mai multe ori, ca un răspuns... Orice epocă are muzica ei, afirmație care sună, din ce în ce mai des, peiorativ...Sau, altfel spus, orice epocă are muzica pe care o merită...

Revenind la Apap și la a sa cadenză, trebuie să recunosc că este de mare efect, într-un moment în care, în muzică, s-a cam spus tot (sau, cel puțin așa se crede)...El demonstrează că posibilitățile de abordare a poate celui mai mare clasic rămân, încă, infinite. Despre virtuozitatea interpretului n-aș vrea să vorbesc (deși e o condiție sine-qua-non în reușita unor astfel de subtilități).

Preț de câteva minute, ascultăm râsul unei viori...Apap zâmbește romantic, ca un trubadur al zilelor noastre (a se citi folkist), face un salt într-un foxtrot scurt, pentru a ateriza în cizme de cowboy într-un ”saloon”de sfârșit de secol...Ritmurile irlandeze fac o adâncă reverență în stilul lui ”Lord of the Dance”... In minutul 5 se încinge deja o horă....pentru ca, ulterior să glumească, efectiv, cu publicul....Vioara ”râde” hâtru...Revenirea gen menuet si finalul ”tipic”, ne reamintesc de unde a plecat:)) 

Cred că Mozart însuși s-ar fi amuzat copios!!! 

Personal, mi se pare îndrăzneț, nebun, fascinant, EXCELENT!!!

VOUĂ?

http://www.youtube.com/watch?v=VmjGDBWZZFw

Viata e un teatru trist...

imi spun, parafrazand poezia ”Actorul”, cand vad cum ”micimea” cuprinde oameni mari...Ca o caracatita, inghite tot, fara exceptie, si mandrie si nume si...VIATA...Oamenii ”mor” sub ochii nostri, cu buna stiinta, infranti de propria pasiune careia i-au inchinat ani, obligati sa se prostitueze (la PROPRIU!!!) pentru bani...E grotesc, incredibil, jignitor...Asta e raspata in final?? Pensii de mizerie, actori adusi in pragul nebuniei, ale caror reactii nu se mai incadreaza sub semnul firescului?? Din pacate, nu se pot detasa dupa ”spectacol”...pentru ca isi traiesc propriul ”show”, al carui decor e confectionat din privatiuni, suferinte, boala, vulgaritate, tristete...Se expun in cele mai crunte ipostaze si ”braveaza”, flirteaza primejdios cu ridicolul si isi asuma sentimente pe care nu le au, plang neputincios in emisiuni prime-time, refuza sa inteleaga ce li se intampla....
R.I.P sufletele marilor nostri actori!

In loc de concluzie...poezia lui Adrian Paunescu:
”O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.

Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.

Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfială
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăieşti Măria-Ta!

Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodată
Şi ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i faţă demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsaţi-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist. ( http://www.youtube.com/watch?v=b4-0AfJKcIU&feature=related )

Frigul este un domn cu ochelari fumurii

nu cred că frigul este reversul căldurii
ci este un domn distins cu papion
costum la două rânduri şi joben
întotdeauna are ochelari fumurii

induce o temperatură scăzută
şi apare acoperit de mister
din aburii de azot
pare un vulpoi bătrân
are gesturi largi delicate
chiar şi atunci când
îţi înfinge ghearele sub coaste

dacă atinge cu mănuşile o inimă
o congelează şi o admiră
stoarsă de vlagă
ca şi viaţa golită de efecte speciale
nu aşteaptă să moară de tot
o conservă moleculă cu moleculă
şi o expune ca pe un trofeu
un fel de floare de toamnă
presată între pojghiţa nopţilor” ( Ioan Barb)