De ce ne grabim iar, tati???

am auzit firav in spatele meu intrebarea...Instinctiv m-am intors sa-l vad...O mogaldeata de maxim 3 ani, care se impiedica in sireturile pantofiorilor sport, incercand sa tina pasul cu tatal sau - misiune aproape imposibila, daca stau sa ma gandesc la scancetele de protest!!
"Pentru ca asa trebuie, tati, mergem la gradinita" a venit raspunsul prompt...
Chiar asa?? Invatam de mici ca TREBUIE sa ne grabim, sa alergam, sa stam la cozi interminabile, sa ne "responsabilizam",....sa....sa...
Traim in epoca "nuavemtimpului" . Daca ne permitem luxul sa ne oprim pur si simplu din vartej, sa luam o pauza de la graba suverana, sa inspiram profund, sa ne lasam ademeniti de culorile incredibile ale Cismigiului, sa ne jucam cu un catel zapacit, care latra fioros (patruns si el de un subit simt al datoriei), sa stam pe banca cu gandurile noastre (de care fugim bezmetici), sa ne intalnim cu cei dragi si sa-i felicitam in direct de ziua lor (nu prin telefoane sau sms-uri...), ne simtim intr-un fel vinovati...si ne propunem sa recuperam intr-un fel repaosul....Suntem angajati cu norma intreaga in slujba grabei si ea, sefa, nu iarta....
TREBUIE (ca tot suntem obisnuiti cu imperativele!!!) sa ne responsabilizam de mici...Copiii nostri aud din ce in ce mai des "nu-uri", "asa trebuie", "n-ai voie" si alte derivate....Mi-ar placea sa ni-i privim cu drag, sa fim mai indulgenti, sa le oferim alternative, sa ne asezam in mijlocul jucariilor, sa ne copilarim impreuna cu ei si sa ne amintim ca ei merita tot timpul din lume...

Pentru ca azi incepe scoala...

sunt usor nostalgica...In drumul meu spre Conservator, trec in fiecare dimineata pe langa Liceul "Gh.Lazar"...E drept ca nu imi retine atentia de fiecare data dar azi, bratele de flori, rochitele special pregatite pentru "prima zi", camerele foto, idilele, mapele (demnele urmase ale ghiozdanelor "burdusite"), emotiile mai mult sau mai putin mascate, aglomeratia din jur, claxoanele si..alte detalii de "gen" liceu, "gen" profa, GEN lingvistice...nu pot trece neobservate. Si-atunci, cu zumzetul familiar in urechi si pasul intins, ajung in curtea celebrului "Misu" (n.b. "Mihai Viteazul")...Scenariul e acelasi, numai ca de data asta sunt protagonista...Imi aranjez cu minutiozitate o bucla rebela, sunt atenta la faldul bluzei (neaparat verde...) si sunt gata!! Colegii sunt aceiasi, dar parca putin schimbati...cu un aer de vacanta....nerabdatori, agitati. Intrebarile se intrepatrund, raspunsurile asijderea....Clasa miroase a lemn si a creta...banca scartie la fel ca inainte; inca mai pastreaza declinarile latinesti intr-un coltisor strategic ales, departe de ochii vigilenti ai doamnei S....Si mai e si Matilda, docila si linistita, cu vorba molcoma si ochii mari....
Inchid ochii putin, cat sa-mi intiparesc mai bine in suflet momentul...Aud soneria (desi preferam clopotelul...) si tresar...Ce ora am?

Imi place sa ma reintorc, sa retraiesc momentele frumoase sau poate mai putin...sa visez cu ochii deschisi, sa ma imaginez...sa ma reintalnesc: Angela de atunci si Angela de acum au inca foarte multe in comun...ambelor le place culoarea verde si...privitul pe fereastra...