Nu mi-a plăcut niciodată să încartiruiesc într-o părere, evident subiectivă, muzica, indiferent cărui stil, cărei epoci, cărui compozitor sau cărei interpretare ar aparține...Apare eterna intrebare..cui servește ea, în slujba cui ființează, cui se adresează? Un lucru este cert: muzica instigă, dezinhibă, alină, exhibă....Tovarăș de nădejde de-a lungul vremurilor, a servit drept manifest, revoltă mocnită (sau nu), născându-se, de cele mai multe ori, ca un răspuns... Orice epocă are muzica ei, afirmație care sună, din ce în ce mai des, peiorativ...Sau, altfel spus, orice epocă are muzica pe care o merită...
Revenind la Apap și la a sa cadenză, trebuie să recunosc că este de mare efect, într-un moment în care, în muzică, s-a cam spus tot (sau, cel puțin așa se crede)...El demonstrează că posibilitățile de abordare a poate celui mai mare clasic rămân, încă, infinite. Despre virtuozitatea interpretului n-aș vrea să vorbesc (deși e o condiție sine-qua-non în reușita unor astfel de subtilități).
Preț de câteva minute, ascultăm râsul unei viori...Apap zâmbește romantic, ca un trubadur al zilelor noastre (a se citi folkist), face un salt într-un foxtrot scurt, pentru a ateriza în cizme de cowboy într-un ”saloon”de sfârșit de secol...Ritmurile irlandeze fac o adâncă reverență în stilul lui ”Lord of the Dance”... In minutul 5 se încinge deja o horă....pentru ca, ulterior să glumească, efectiv, cu publicul....Vioara ”râde” hâtru...Revenirea gen menuet si finalul ”tipic”, ne reamintesc de unde a plecat:))
Cred că Mozart însuși s-ar fi amuzat copios!!!
Personal, mi se pare îndrăzneț, nebun, fascinant, EXCELENT!!!
VOUĂ?
http://www.youtube.com/watch?v=VmjGDBWZZFw
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu