duminică, 20 februarie 2011

Despre frici...

Acum că tocmai am aflat cum să-mi renovez look-ul (nu al meu, ci al blogului) și sunt relativ mulțumită de rezultat (din păcate nu am avut prea multe alegeri), mă pot așeza confortabil pe pat, cu laptop-ul în brațe, în așteptarea inspirației...Vorba ceea: la haine noi, idei și mai ”vechi” (dar nou tratate). Despre ce să scriu? Despre....buhuhuuu...FRICĂ...Îmi pare, totuși, un cuvânt prietenos...Mă tem și nu mă tem de el...Lăsând gluma la o parte, o să încerc să-mi amintesc primul sentiment de frică...În drum spre grădiniță, într-o zi (prima, de altfel) ploioasă, cu mama de mână, târșîind picioarele din ce în ce mai greu, din dorința de a prelungi drumul (respectiv prezența liniștitoare a mamei)...Nu mi-era clar dacă plouă sau dacă doar plâng...Cert este că lacrimile mi se înnodau șuvoaie în barbă și nu mai aveam putere să vorbesc. Era o durere surdă, mocnită, nu cu urlete și tăvăleli (pe care nu le-am avut niciodată în repertoriu...) Inevitabilul s-a produs: am ajuns laloculcelmaiurâtdinviațameadepânăatunci. Tovarășa educatoare, deloc liniștitoare, ba dimpotrivă, aș putea spune, m-a înșfăcat de o aripă și mi-a arătat o ladă plină cu...să le spunem jucării: pitici scâlciați - și acum îi am în fața ochilor - păpuși dezmembrate, mașini fără roți, cuburi dezlipite și mușcate, vestigii ale prezenței colegilor mai mari de ”suferință”...(N.B. cam așa arătau grădinițele din perioada detristăamintire....) Să revin, însă...Nimic din lada respectivă nu mi-a atras atenția,cu excepția unui pâslar rătăcit, pierdut de vreun copil...Generația optzecistă sigur și-i amintește. Cred că făceau parte din ținuta obligatorie, împreună cu sacul cu inițiale și șorțulețul scrobit (sau ăsta era la școală??) Cu pâslarul în mână (nu m-am despărțit de el decât la plecare...) am stat pe scăunelul care sprijinea ușa clasei...Lumina becului prăfuit de pe hol mi se filtra printre lacrimi...La capătul culoarului mișca ceva....Era mama, care nu avusese puterea să mă lase până la sfărșitul programului...Venise să mă ia acasă). Asta a fost prima mea mare teamă...că am fost abandonată printre copii și tovarășe dictatoare...Evident, lucrurile s-au schimbat, dar spectrul acelei zile îmi strânge și acum inima...
Fiecare vârstă are fricile ei...Dacă m-ar întreba cineva de ce mă tem acum aș răspunde, fără să ezit, de irevocabila despărțire...Vezi? sunt într-un fel legate fricile mele...În copilărie mă temeam să nu mă pierd, să nu fiu abandonată...Acum mă tem să nu-i pierd pe cei dragi mie....
Mi-e frică să nu fie prea târziu, să nu iau decizii pripite prin care să rănesc, mi-e teamă să nu fiu greșit înțeleasă, să nu dezamăgesc, mă tem că n-o să am timpul necesar să mă explic, mi-e frică să mă cert (nu pentru că n-aș fi combativă, ci pentru că îmi produce - realmente- o stare de rău), mă tem să nu devin cinică, să nu-mi pierd simțul umorului, să nu-mi pierd încrederea și speranța că pot muta munții (slavă Domnului, sunt o idealistă!!). Mă rog Lui să nu le fundamenteze niciodată, să mă ajute să le depășesc, să le privesc ca trepte ale devenirii mele (dacă nu te temi, nu exiști) pe DRUMUL meu. Amin!

Un comentariu:

Ioana-Laura spunea...

Fiecare dintre noi are temeri si totul e sa nu te gandesti la ele si sa le infrunti pe masura ce vin. Nu rezolvam nimic daca reactionam ca in povestea cu drobul de sare. Eu consider ca e important sa le spunem celor de langa noi ca ii iubim, ca sunt importanti si, daca se intampla sa ne mai ciondanim, ei stiu totusi ca ii iubim. :)