lumea ia forma unei castane și se rostogolește pe patul de frunze ruginii, fără să-i pese de probleme și griji...E momentul când nici picăturile de ploaie, nici croncănitul sfidător al ciorilor, nici zâmbetul pieziș al frigului care pândește după colț nu pot opri dansul foșnitor al frunzelor. Simfonia de culori curge impasibil, orele fug ușor nehotărâte, începe să miroasă dulce-amărui a mere coapte, a fum, a melancolie, a trecere, a cuvinte nespuse...
Și lumea toată-i o castană prinsă într-un ornament șic de toamnă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu