și noi odată cu ea. Avem o serie de ticuri și de gesturi noi, părem străini și ciudați (...) Tot mai des vezi pe stradă, la magazin, în ascensor, oameni care dau din cap, își răsucesc gâtul încet, cu o crispare de durere pe chip. Seamănă cu protagonistul din filmul ”The brain”: banditul interpretat de David Niven avea creierul atât de mare, încât capul îi cădea când pe dreapta, când pe stânga și uneori trebuia să-l sprijine cu mâna. Același lucru, dar din cauze mult mai puțin flatante, se întâmplă și omului de astăzi: șederea la calculator provoacă dureri în ceafă și nevoia de a-ți mișca gâtul ca nagâțul. Alte bizarerii: cei care, dotați cu un mic receptor în ureche, încep brusc să vorbească ”singuri” pe stradă, dând din mâini, cum pe vremuri făceau doar nebunii; scosul banilor ”din zid”, zaparea de pe un post de televiziune pe altul, fără să ai răgaz pentru niciunul, dar pierzând minute întregi cu defilarea; statul la volan, în cozile de la semafor, cu privirea goală, pierdută. În genere, privirea goală este semnul distinctiv al omului modern. Se vede că acolo înăuntru NU MAI E NIMENI.” (Ioana Pârvulescu - Întoarcere în secolul 21)
O carte în care-ți regăsești, povestită în detaliu, viața de zi cu zi. Pagini care îți dezvăluie cu umor trist obiceiuri, nimicuri însemnate, bizarerii, trebuințe, zgomote, facturi, sâcâială, îmbrânceli, vecini binevoitori, într-un cuvânt NORMALITATEA noastră...
”Trăiesc ce mi se îngăduie”, spune autoarea. ”Și, deși e viața mea aici, nu vred că există vreo pagină care să-mi aparțină numai mie.”
Eu aș spune că vremurile ne trăiesc (nemeritat de mult), fie că vrem sau nu să ne identificăm cu ele. Ne strâng ca niște haine cu câteva măsuri mai mici (pe care nu le putem refuza), ne sufocă, ne paralizează, ne anihilează ca oameni. Dar...ridendo castigat mores!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu