Un steag flutură plictisit la penultimul etaj al blocului vecin, televizoarele bâzâie zgomotos știri amestecate, cu și despre eveniment, cu și despre mâncare, cu și despre președinți, oameni importanți de...stat...Fasolea și cârnații își fac simțită (olfactiv) prezența, bătrânei gârboviți, tineret dornic de distracție, oameni între două vârste se întrec în a ajunge primii...Circul începe, fasolea e suficientă (n-aș vrea să nedreptățesc sarmalele - cică 67.200, nicimaimultnicimaipuțin), țuica desțelenește atmosfera, vinul descrețește frunțile, vremea e și ea veselă; până și ”Scoțianul” anunță reduceri promoționale de 1 decembrie. Oferta culturală e vastă: corturi și scene uriașe în aer liber, cu vedete autohtone care se produc în engleză, hore improvizate în diverse locații de interes (sau nu!), cheflii care intonează cu patos ”Hora Uniri” (musai cu un singur ”i”, că nici limba română nu mai e ce-a fost)...
Dar avem și paradă militară și Arc de Triumf și concerte de calitate și Oedip la Opera Națională București, și români frumoși...Enescu, Brâncuși, Eminescu, Grigorescu (din fericire, lista e mult mai lungă) au fost primii care mi s-au ivit de sub condeiul virtual..Poate pentru ca-i iubesc în mod special.
Și mai e și Arghezi, cu al lui TESTAMENT:
Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătita care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi și gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Așeaz-o cu credința căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei și brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Și leagăne urmașilor stăpâni.
Și, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri și-n icoane,
Făcui din zdrențe muguri și coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere
Am luat ocara, și torcând ușure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenușa morților din vatră
Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă și amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un țap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Și izbăvește-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptățirea ramurei obscure
Ieșită la lumină din pădure
Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneșă pe canapea,
Domnița suferă în cartea mea.
Slova de foc și slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrățișat în clește.
Robul a scris-o, Domnul o citește,
Făr-a cunoaște că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.
Închei, spre luare aminte, cu un fragment din Scrisoarea I (M.Eminescu)
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.
Din drag de România, lansez astăzi o provocare: gândiți-vă la cel puțin un român care vă umple sufletul de bucurie. Doar prin astfel de exemple, Ziua națională va căpăta profunzimea pe care a avut-o odinioară.
Altminteri, rămâne un simplu bâlci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu