Încep prin a mărturisi că această carte - aparținând scriitoarei iraniene Parinoush Saniee - mi s-a lipit de mână săptămâna trecută, într-o scurtă incursiune la Cărturești (am obiceiul să las uneori cărțile să mă aleagă!). E adevărat că m-au atras atât titlul, cât și coperta, cea din urmă amintindu-mi întrucâtva de ”Splendida cetate a celor o mie de sori” a lui Khaled Hosseini, roman despre care am pomenit într-o postare anterioară. Ușor sceptică, pentru că - nu-i așa? - povești despre destinul și condiția femeii din lumea islamică s-au tot scris - și pentru că posturi autohtone de televiziune difuzează asiduu seriale în care această problemă este tratată grosolan, spre deliciul amatorilor de gen, am deschis cartea. Pe scurt, este vorba despre povestea lui Masumeh, a cărei viață este o permanentă luptă - cu familia, cu preceptele severe ale unei societăți pe care nu o poate ignora, cu firea independentă a soțului căruia i-a fost încredințată, cu speranța înnăbușită a unei iubiri din tinerețe, cu spaima permanentă a conflictelor politice iminente, cu firea propriilor copii, în fond, cu însăși conștiința sa de mamă, soție, femeie, și, în final, cu demonii singurătății. Cartea nu abundă în scene violente, deși aceasta (violența) mocnește și pe alocuri ”mușcă” din liniștea și echilibrul scriiturii pe care Parinoush Saniee le gestionează excepțional. Durerea însă e permanent prezentă. La fel și țipătul neputincios al disperării. Și gustul amar al resemnării. La polul opus - dragostea maternă incomensurabilă, suprema ei împlinire, căreia și-a subordonat întreaga existență.
Contextul politic, rigiditatea convingerilor religioase, tradițiile habotnice, clevetirile unei lumi închistate nu fac decât să contureze și mai mult această poveste despre...viață.
”Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar cine eram eu? (...) De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei...Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea niciun drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu